ŢIPĂT

 • La o şuetă cu poetul Sorin Grecu •

– Nu e om să nu fi scris o poezie…

– Eu am început la 14 ani, cu un catren. Primul poem din volumul Mizerias. Era un fel de frondă anti-păunesciană. Nu-mi plăcea acel curent clasic, de altfel, n-am fost niciodată la nici un cenaclu Flacăra. Sigur, acum îi recunosc valoarea poeziilor de iubire, dar atunci vroiam altceva. Nu mă îndoiesc că era vorba şi de o invidie a copilului, a adolescentului, faţă de star-ul rock care era Păunescu. Am fost dintotdeauna „poetul şcolii”. Şi, să nu uităm, Liceul „Şincai” a dat o mulţime de poeţi: era Ghiţă Achim (fostul senator de Satu-Mare, poet deosebit), era Virginia Gheorghiu, acum pe undeva prin diplomaţie, eram la concurenţă acerbă cu un anume Irimiaş, acum realizat ca profesor şi care nu mai scrie poezie. În schimb, nu reuşeam să fiu publicat nici la gazeta de perete, darămite în revista şcolii. Ei se publicau între ei.

 – Ce conţine în continuare CV-ul dumneavoastră literar?

– Am debutat la 17 ani, la „Tribuna”, sub oblăduirea lui Constantin Zărnescu, şi sub aripa lui Dumitru Radu Popescu. Am fost practic „copilul Tribunei” şi am publicat foarte des. Aşa i-am cunoscut pe marii dispăruţi Victor Felea, Vasile Grunea, omul care s-a ocupat de poemele mele ca secretar general de redacţie, apoi Negoiţă Irimie, Al. Căpraru – Dumnezeu să-i odihnească! – Ioan Oarcăsu, Tudor Dumitru Savu, Marcel Runcanu, Domiţian Cesereanu, căruia îi urăm viaţă lungă! Şi mulţi mulţi alţii. La 18 ani luam şi un premiu II la Festivalul Labiş, premiu care m-a propulsat foarte tare. A urmat armata, intrarea la Filologie (Facultatea de litere – n.n.) Dar am ales modul lejer, ff-ul, pentru a-mi păstra libertatea, boema mea, rămasă undeva pe cărămizile de la biblioteca UBB, unde ne scrijeleam numele. Am regăsit, nostalgic recunosc, un site, care mă îndemna să reluăm acele vremi. O mai fi scorbura în care aruncam sticlele cu … oareşce, pentru ca, mai apoi, să le pescuim şi să le vindem la magazinele de achiziţii borcane goale? Stăteam acolo cu Bill Călugărul, Papazu, căruia, mai tîrziu,
i-am filmat moartea, după ce i-a furat Profesorului bocancii, în somn, sau celebrul fotbalist Solomon; ca să nu mai spun de vestiţii Nicu Brătescu, un fel de Paul Newman al Clujului, care avea în catastif cuceriri mari, pentru că era de o frumuseţe aparte şi, în ciuda situaţiei lui derizorii, era bine cotat şi avea lipici la tot felul de… tovarăşe. Să nu-l uit pe vestitul pokerist Puiu Paşcu şi Nae Pokeristu & ”trupa”, care organizau adevărate turnee şi goleau de bani tot felul de gestionari, şefi de localuri, activişti ai partidului, securişti; sau marele poet Zanca Sofalvy, care e în Germania acum. El m-a iniţiat în cercul oamenilor străzii, al puşcăriaşilor…

– Personaje…

– Şi, sigur, să nu uit, perpetua luptă cu invidia confraţilor. Şi la această oră, cei din presă mă alungă în literatură, iar literaţii, cu un zîmbet ingenuu, mă trimit la presă. Nu-i nimic, cred că este cea mai bună poziţie pentru un creator. Să nu fie de nici o parte, să poată să ţîşnească oricînd şi să cîştige, mereu pentru sine.

– Personaje, spuneam, ca Vasile Rebreau sau Leonida Neamţu, oameni care au cochetat cu ratarea, personaje negative, cu aură malefică, care, întotdeauna şi în orice condiţii, impresionează. Aţi şi lipsit din peisajul Clujului?

– Numai doi ani. Absolut fabuloşi! Am fost la Baia Mare. Acolo am adus reportajul, la o televiziune locală, bucurîndu-mă de oamenii locului. Acolo, totul te predispune la poezie, la reportaj, la evadare. Şi, desigur, am descoperit figuri incredibile, cum în Cluj nu mai găseşti. În Maramureş te întorci în timp. M-am întîlnit cu colegi, acum oameni cu funcţii, oameni realizaţi – o reconstituire a adolescenţei mele de la Arizona şi din preajma Tribunei. Un spaţiu magnific, care te îndeamnă la meditaţie. Inventatori ciudaţi, personaje stranii, călugări, asceţi, beţivi ieşiţi din comun, dar care au ce spune, artişti geniali, gen Olos, cîntăreţi-rapsozi ca Leşe, cu care am făcut un film la Stoiceni, sau Piţiş, vocea din Pintea, Piţiş care, cînd se îmbăta cu Cîrtiţă, mă suna la unu noaptea: veniţi, domnu Grecu, vă plătim drumul, numai să ne întîlnim la anume cîrciumă din Sighet. Acolo, unde stăteam după filmări. Filme, da, în Maramureş am făcut 70 de filme, în care am adus portretele acelea nemuritoare ale Maramureşului. Oameni care au făcut ceva: pentru istorie, pentru neam, pentru… Iată, lucruri care astăzi nu mai au trecere. Dar, tocmai acest lucru face să se impună alte modele, după chipul unor stăpîni noi, ale unor vătafi noi… Aşa am fost şi eu eliminat din breaslă!

– Adevărat, reportajul nu se mai caută, sau, mai exact, nu se mai scrie.

– Pentru…, ei, e mai important un articol, ca un proces verbal. Ei care îţi spun toate acestea cu aerul că ştiu totul, cu alura că ticăloşia e mai căutată decît onestitatea.

– Rămîne poezia…

– Pe care, mărturisesc, am scris-o doar ocazional. Practic, aveam fericirea să fac reportaj, iar reportajul este foarte cuprinzător. Scris şi televizat. Practic, notam fraze disparate, pe care, iată, le-am strîns şi am creat nişte poeme care au apărut la… 12 ani de la Pudriera cu apă. Şi pentru că nu mai am… reportajul, m-am concentrat foarte tare pe poezie. Am cîştigat, recent, premiul pentru volum al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighet. Am deja o jumătate din poeziile gîndite pentru un nou volum. O aventură la Lvow, pe urmele lui Budai Deleanu, o lume fabuloasă, amestecată, de fanar slav, cu dominantă catolică. Voi adînci tuşele groase din Mizerias, surprinzînd înstrăinarea, însingurarea… în care individul este absolut fără apărare, total abandonat.

– Sînteţi implicat în social…

– Nu pot face abstracţie de tentaţia socialului. Mai mult: nu reacţionez în faţa unui peisaj de natură. Deşi îl simt, îl savurez, mă bucur… Dar sînt un om de asfalt. Clujean. Şi mă interesează natura umană. Oamenii… sînt nişte forme de relief. Oameni-văi, oameni- cîmpii, oameni-dealuri şi, foarte-foarte rar, oameni-munţi. În schimb, trebuie să spun că nu sînt un mare propagator al poeziei. Pentru că eu chiar nu sînt sigur că ceea ce fac eu este poezie. Sau un mod de a mă exprima apropiat de poezie. Cel mai comod este să spun poezie. Deşi eu le consider strigăte. Ţipete. Cunosc poezia, am studiat-o, am citit cu atenţie marii poeţi, i-am asimilat, dar acum fac ceva ce cred eu că mi se potriveşte. Şi foarte curînd, dacă voi avea tihna necesară, voi scrie roman. Unul dur, frust, necruţător. Fraze scurte, punctate. Lucruri dure, de multe ori frizînd absurdul. Dar toate trăite. Nici în poezie nu scriu lucruri pe care mi le imaginez, ci lucruri văzute, trăite, verificate. Poate că, peste 10 ani să spunem, după un volum în care să-mi exorcizez toate trăirile, să scap de zgură şi să rămînă pepita auriferă, visez să scriu o poezie pură, simplă, religioasă.

Pagină realizată de

Radu VIDA