Teofil Răchițeanu sau vitalitea Muntelui

La poalele Munților Apuseni se află o localitate străveche, cunoscută ș prin faptul că oamenii de acolo au făcut parte din rezistența armată din munți. E vorba de localitatea Răchițele, unde trăiește și scrie poetul Teofil Răchițeanu, care, periodic, trimite mesajele sale lirice prin cărți mai mari sau mai mici, exprimând ipostazele eului său gânditor și dornic de frumos.

Efulgurațiile” lui poetice, așa cum le numește el, s-au îmbogățit, acum, la încept de an, cu două cărțulii care vin să ateste că singurătatea muntelui e benefică și stimulatoare, și că, dincolo de pandemia care ne-a izolat, și de războiul care ne biciuește zilnic nervii înțelegerii, poezia sa are o constantă catarhică fundamentală, o propunere de reîntoarcere la înțelepciune și la izvoarele mereu vii și substanțiale ale omenescului, ale comorilor de spiritualitate și sensibilitate care au stat la bazele culturii universale. Cea dintâi, intitulată Efulgurații.Sentimente cu poeți (Scriptor, 2022), poate fi înțelească ca o frumoasă reverență, pe care o face poeziei românești și iluștrilor ei reprezentanți, de care sufletul său poetic s-a simțit mai atașat, și sub verbul dăltuit al cărora a săpat în stânca cuvântului și lirismul său, dobândind înfățișări polimorfe. Seria icoanelor sale interioare sub raport poetic era firesc să înceapă cu Eminescu, sub vraja căruia s-a născut și a crescut lirismul său, urmat apoi de Lucian Blaga, Bacovia, Arghezi, Pillat, Vinea, Stelaru, Emil Botta, Geo Bogza, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Doinaș, Pituț, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Mihadaș, Horia Bădescu, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Marcel Mureșeanu, Ion Mircea, Ion Cristofor și alții, de care se simte legat prin reflexele generației echinoxiste. Catrenele sunt revelatoare și reprezintă o definiție condensată a genului de poezie pe care l-au practicat și îl pactică acești confrați, așezându-i într-o panoplie elocventă la grinda cu busuioc și tâmâie a casei sale. Pe undeva simțim în aceste versuri îndemnul eminescian din Epigonii, acela de a-și venera înaintașii și de a se raporta ilustrativ la contemporani. Dacă aș fi dascăl de școală, aș ilustra cartea de română cu aceste sugestive definiții, care vin să reflecte trăsăturile esențiale ale lirismului românesc în devenirea sa istorică sau în definiții fundamentele, reprezentând specificitatea pe care fiecare dintre cei amintiți a adus-o la construcția edificului liric național. Iată, de pildă, cum îl caracterizează pe Gh. Pituț, numit „poetul pădurar”, închinându-i versuri ca acestea: „Cărări în munți de-Apus se suie-suie,/ Până la capăt de le urci, în stele/ Ajungi. Precum poetul-pădurar/ Ce-acum hălăduie cântând, prin ele.”, în timp ce poezia lui Adrian Popescu e pusă sub simbolul rouei: „Ci poesia-i e o rouă/ A sufletului lui, bogată,/ Beau din ea, tot beau și nu mă,/ O, nu mă satur niciodată”. Răchițeanu nu e numai adânc implementat în solul poeziei românești, ci și în cel al literaturii unieversale, unde s-a apropiat cu antene sensibile de Shakespeare, Rilke, Esenin, Ovidiu, Francois Villon, Baudelaire, Gérard de Nerval, Novalis, Omar Khayyam etc., pentru poezia cărora înalță un Panteon de frumuseți și omagii afective. Întâlnirea cititorului cu acest tip de lirism practicat de T.Răchițeanu, bazat pe metafore revelatoare și inefabil poetic, atestă aspirația sa fundamentală spre lirismul pur, cu reflexe de limbaj arhaic și consubtanțial, îngemânând ideea cu expresia stilistică, e o invitație cât se poate de ademenitoare la o nouă lectură a poeților amintiți, similară unei adevărate băi de frumos, pentru ca, în aceste zile de rătăcire și lipsă de înțelepciune, să ne remonteze și să ne aducă într-o stare sufletească mai bună. Lectura propusă de cărțile lui Teofil Răchițeanu este lectură reconfortantă, o reîntoarcere la izvoarele pure ale lirismului, rezervându-ne astfel un binecuvântat sentiment de comuniune spirituală. Suntem astfel de acord cu cel care a văzut în aceste versuri „jertfe votive la nivel de rugăciune”(Radu Vida), consemnând o nouă etapă în biografia lirică a poetului, prin aderența la versul concentrat, de „monede și monade lirice”, cum ar spus Marcel Mureșeanu. Aflându-se într-o confrerie strălucită de lirism pilduitor, el dă la iveală un nou volumaș din seria În zig-zagul gândului ( Napoca Star, 2022), în care reia vechile sale teme „montanarde”, vizând comuniunea cu strămoșii, sentimentul timpului și al morții, venerația pădurii și a codrului, aderența la vibrația istoriei reprezentată de Avram Iancu, puternicul sntiment de continuitate și frăție cu moții săi, cu sufletul pădurii care i-a vegheat existența: „Nu-mi pare rău că mă duc,/ Da-mi pare rău că râmâne/ Codru-n urmă-mi și-nfrunzește,/ An de an fără de mine”. E sentimentul seninătății tragice, dar și al continuității dincolo de spațiu și timp, îm nemărginirea ce i-a fost hărăzită.

Mircea Popa

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut