Ţara parveniţilor şi veleitarilor

Ilie Călian

O informaţie de săptămîna trecură mi-a confirmat o constatare despre care am mai scris. Anume că, de bine, de rău, în ultimii ani ai “odiosului comunism”, cu toată presiunea Partidului, în funcţii importante de conducere erau “promovaţi” oameni consideraţi a fi buni profesionişti. Dincolo de “rotaţia cadrelor” de partid, nici asta făcută chiar aiurea, la conducerea întreprinderilor şi instituţiilor ajunseseră, în majoritatea cazurilor, oameni competenţi, oameni dornici să-şi valorifice competenţa profesională, adică să-şi facă o veritabilă “carieră”. Că şi-au folosit apartenenţa (de obicei, formală) la Partid, asta este o altă problemă. De fapt, puteau să-şi aleagă partidul?! Nu puteau, dar, cei mai mulţi ştiau să îmbine nu doar promovarea profesională şi cariera, dar şi reala lor “dragoste de patrie” absolut cinstită: un patriotism cultivat din copilăria celor şapte ani de acasă şi abia apoi “stimulat” de propaganda “patriotică”. Adică, după vremurile presiunii sovietice, cu “internaţionalismul proletar” şi “internaţionalismul socialist”, oamenii descoperiseră că există şi interesul naţional. Despre exagerările propagandei lui Ceauşescu pe aceasta temă se poate vorbi. Dar la fel de mult se poate vorbi şi despre propaganda occidentală împotriva naţionalismului românesc, în favoarea globalizării – care ne fericeşte astăzi.

Ei, bine, am avut atunci parte şi de spectacolul unor indivi-zi care s-au repezit să încalece caii naţionalismului românesc, cu in-terese personale de parvenire în anumite funcţii şi posturi. Nu au fost chiar mulţi: aparţineau unei aşa-zise “intelighentii” de provenienţă zisă “umanistă”. În paralel, a existat o minunată (nu ezit să folosesc cuvîntul) inteligenţă tehnică: inginerii de toate specialităţile, fizicieni şi chimişti, biologi, farmacologi, medici etc. etc., oameni care nu “parveneau”, ci munceau mult, greu şi cu salarii mici (pentru că nu făceau parte din “clasa muncitoare”). Dar îşi respectau statutul profesional. Iar “parvenirea” prin funcţii de partid nu era nici pe departe aşa de simplă ca astăzi.

Iată două informaţii despre parvenismul şi veleitarismul actual. Aflăm că, săptămîna trecută, la un examen pentru şefia caselor de asigurări de sănătate judeţene erau înscrişi, după selecţia dosarelor, 47 de candidaţi. 15 nu s-au mai prezentat, unul a fost eliminat din concurs, iar ceilalţi 31 au fost respinşi. Ni s-a spus că acea primă etapă era o probă scrisă, care pretindea răspunsuri la subiecte elaborate chiar în dimineaţa concursului (deci, n-au putut fi cunoscute dina-inte), de către o comisie “independentă” alcătuită de către şeful Casei de asigurări. Putem face presupuneri: ba că Guvernul Cioloş şi-a propus să scape, cu orice preţ, de aceste persoane, pentru a instala în loc altele, “agreate”; ba că acea comisie ar fi ea însăşi incompetentă în materie de conducere efectivă a unei case de asigurări de sănătate şi că nu ar fi cunoscut, ea însăşi, legislaţia; sau că, în fine, toţi aceşti oameni sînt incompetenţi. Prima variantă ne duce cu gîndul la posibilitatea ca Guvernul Cioloş să nu fie “ tehnocrat”, ci un guvern politic deghi-zat; a doua – că nu ştie stînga ce face dreapta – că anumiţi specialişi “de la centru” nu ştiu ce se întîmplă, efectiv, în realitatea ţării; în fine, a treia, că toţi cei care ocupă aceste funcţii sînt nişte parveni-ţi şi nişte veleitari, ajunşi acolo printr-un concurs nu de specialitate, ci de “împrejurări”, adică de aranjamente politice şi de înrudiri.

Nici asta n-ar fi cine ştie ce: 47 de persoane la 20 de milioane de locuitori… Numai că există şi alte situaţii “ciudate”: anul trecut a fost “nebunie”cu examenele pentru posturile de inspectori şcolari, în sensul că au lipsit persoanele care să se prezinte la concurs în foarte multe judeţe. (Şi în cazul caselor de asigurări de sănătate, la concurs 15 concurenţi nu s-au mai prezentat!), Iar acum, ministrul Edu-caţiei vrea să organizeze concurs pentru directorii de şcoli şi licee şi este speriat de aceeaşi situaţie: mulţi ar vrea să fie “şefi”, dar fă-ră să facă dovada capacităţii de a conduce o şcoală.

Bine, veţi spune, aşa este întotdeauna în cazul posturilor plătite de stat: trai, neneacă, pe banii statului. Dar în sectorul “privat” cum stăm? Că aici lucrezi pe capitalul pe care l-ai investit, pe care l-ai riscat: dacă nu te pricepi, dai faliment. Ei, bine, şi aici se manifestă parvenitismul şi veleitarismul. Nici nu mai discut de feluritele ONG-uri, interesate să sifoneze bani de la UE şi de la Guvernul României: de la felurite “societăţi civile”, fundaţii, asociaţii “pentru” şi “contra” etc. Mă gîndesc la cît de adînc a pătruns în mintea românilor
ideea de cîştig “cam pe de lături”. Aflăm, dintr-o statistică recentă, că, în România, există vreo 550.000 de firme active, dintre care peste 90% sînt firme “de apartament”, dar majoritatea au titluri pompoase, de parcă ar fi te miri ce mari corporaţii supranaţionale. Şi marea lor majoritate au titluri, evident, în engleză, ca să arate cît de importanţi sînt patronii. Bineînţeles, toată lumea are funcţii denumite în engleză, ca la marile companii supranaţionale. Ne aflăm în faţa aceluiaşi fenomen, ca şi în cazul parveniţilor şi veleitarilor bugetari: dorinţa de a se umfla în pene, de a părea, nu de a lucra, de a impresiona, nu de
a produce. Am mai scris despre fenomenul de Kitscho social, referindu-mă la ţăranii împroprietăriţi, care, peste noapte, au început să se considere boieri şi grofi. Astăzi, parvenitismul şi veleitarismul au cuprins toate categoriile sociale şi pare a fi un fenomen imposibil de stăvilit. Nu e vorba doar despre cei şapte ani de acasă – ci despre ceva mai
mult, despre ceva pe care sociologii noştri nu se grăbesc, ori nu sînt capabili, să-l studieze şi, pe baza studiilor lor, să vedem ce se poate face.