Tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul în pictura lui Michelangelo Merisi da Caravaggio

Taierea capuluiAvînd ca bază biblică faptele istorisite de Sfinţii Evanghelişti Matei (14, 3-12) şi Marcu (6, 17-29), sărbătoarea Tăierii capului Sfîntului Ioan Botezătorul este prăznuită de bisericile ortodoxe şi catolice la 29 august. Cu lăcaşurile de cult înveşmîntate în negru, sărbătoarea se ţine cu post aspru, rugăciune şi Liturghie pentru a ne aminti de moartea celui mai mare om născut din femeie, potrivit cuvintelor rostite de Însuşi Hristos. Cel numit înger în profeţia lui Maleahi (3, 1) n-a putut tolera ipocrizia fariseilor şi nici concubinajul din palatul regal, de aceea mărturisind adevărul pînă la capăt şi încumetîndu-se să-l certe cu asprime pe regele Irod Antipa pentru că trăia în desfrînare cu Irodiada, a împărtăşit soarta majorităţii proorocilor lui Israel. Considerat de unii un om aspru, dur şi neiertător, Sfîntul Ioan Botezătorul a vorbit cu asprime, pe bună dreptate, dar şi cu milă şi compasiune, iar istoricul iudeu Iosif Flaviu (cca 37-95) scria despre el că a fost un om bun, care le-a cerut iudeilor să practice virtutea, să fie drepţi unii cu alţii şi pioşi faţă de Dumnezeu1 .

Michelangelo Merisi da Caravaggio sau Amerigh (1573-1610), pictor italian considerat precursor al stilului baroc, a fost unul dintre cei mai neliniştiţi artişti, bravi căutători ai aventurii noului, considerat azi printre reprezentanţii avangardei picturii europene a secolului al XVII-lea. Fiul lui Fermo Merisi, arhitect al marchizului din localitatea lombardă Caravaggio, a intrat de tînăr în atelierul lui Simone Peteranzo, un pictor cu veleităţi manieriste. Ar fi greu de înţeles astăzi de unde a deprins plăcerile reliefului solid construit şi claritatea îndrăzneaţă a liniilor, refuzînd stilul manierist care era în plină desfăşurare şi care era atît de prezent în lucrările maestrului său. Acest lucru cu siguranţă îl putem înţelege prin afinitatea sa către Leonardo da Vinci, Michelangelo, Giorgione şi Tintoretto. Prima manieră de lucru caracterizată printr-un colorit suav a fost, mai apoi, înlocuită cu cea cunoscută şi definită printr-o dominantă întunecată, conformă cu temperamentul său năvalnic şi impulsiv. Pentru Caravaggio, lumina şi umbra înseamnă puternice mase de culoare, două forţe conflictuale. Lumina e puternică şi cade abrupt pe forme, iar umbra este zona de întuneric. Clarobscurul discret, conceput de Leonardo da Vinci, este înlocuit cu întîlnirile conflictuale ale luminii şi umbrei, numit mai tîrziu tenebrosismul caravaggist, făcînd parte din grandiosul spectacol care anunţa viziunea dinamicii Barocului veacului al XVII-lea. Clarobscurul lui Caravaggio era o noutate, era expresia dramei. Arta lui s-a definit ca o provocare la adresa societăţii şi a artei oficiale, ca protest faţă de tot ce era artificial. El s-a născut la zece ani de la încheierea Concililului de la Trento, cînd disciplina programului ideologic şi estetic al artei era îndeaproape urmărită de Inchiziţie şi de Ordinul Iezuiţilor, iar pictorul trăia din plin urmările acestora. Om şi destin, sub semnul neliniştii şi al sentimentului conflictului cu sine şi cu mediul, Caravaggio este artistul care a deschis era nonconformismului2 . Viaţa sa scurtă s-a desfăşurat într-o permanentă căutare şi nelinişte, cunoscînd drama disperării, singurătatea, deznădejdea. Abandonat, în descurajare sfîşietoare, artistul moare de malarie, la doar 37 de ani, pe o plajă din Porto Ercole.

Caravaggio a avut, se pare, o obsesie constructivă faţă de terifianta situaţie în care un personaj este decapitat. El a exploatat cu genialitate această formă de execuţie, căci întîlnim în opera sa trei mari evenimente de acest gen abordate de marii maeştri ai picturii universale. Este vorba de David şi Goliat, de Judith executîndu-l pe Holofern şi de Tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul. Nici la Rubens, Giorgione sau Tiziano scenele cu pricina nu au intensitatea dramatică a spiritului incendiar al lui Caravaggio. La sfîrşitul vieţii, în drumul său de la Palermo la Napoli, artistul pictează cea mai mare lucrare a sa, avînd dimensiuni grandioase (361 x 520 cm): celebra scenă a Tăierii capului Sfîntului Ioan Botezătorul. Pictura a fost lucrată în timpul scurtei sale şederi în insula Malta pentru Biserica Sfîntului Ioan din La Valletta, fiind singura semnată – profetic, lîngă sîngele care curge din gîtul Botezătorului. Lucrarea a fost compusă ca o ofrandă pe care artistul a dorit să o aducă ordinului Cavalerilor de Malta (al Ioaniţilor) şi păstrează întrutotul trăsăturile caracteristice ale artei sale: preferinţa pentru scenele dramatice în spaţii închise, clarobscurul, atmosfera tenebroasă, draperia roşie, mişcarea contorsionată. Arhitectural, clădirea lîngă care se desfăşoară scena este singura care înregistrează o structură existentă: intrarea şi fereastra adiacentă fac parte din faţada principală a Palatului Marelui Maestru (în prezent Armory) din La Valletta, aşa cum a fost atunci. Este o pictură tăcută, intimă, în ciuda dimensiunii sale mari. Compoziţional, pictorul grupează personajele în jumătatea stîngă a tabloului, lăsînd cealaltă parte a lucrării într-o zonă de întuneric profund, întuneric întrerupt doar de fereastra largă a închisorii. În deschiderea ei se întrezăresc două siluete, iar puţin mai la dreapta se observă funiile suspendate de care a fost legat Sfîntul Ioan. Artistul aşează personajele îndărătul unui portic înalt, decorat de jur împrejur cu pietre simetrice. Alte două femei dispuse în aceeaşi parte închid tabloul. Dintre acestea una aplecată, posibil Salomeea, susţine o tavă mare de culoare arămie, în vreme ce o alta, apropiată, îşi ţine capul şi îşi acoperă urechile cu ambele mîini, exprimînd durerea şi nedumerirea. Incredibil cum acest personaj îşi acoperă mai degrabă urechile decît ochii. Sînt sunetele decapitării mai înfricoşătoare decît vederea ei? În imediata lor apropiere, surprins din faţă în poziţie de contrapost şi arătînd cu degetul tipsia, este figurat un gardian cu barbă amplă. Accentul este pus pe degetul arătător al gardianului, care formează unica axă verticală din grupul de personaje, conducînd operaţiunea. Finalizînd arcul de cerc desenat şi deschis de celelalte personaje, artistul plasează călăul în dreapta lor, puternic luminat. El este încovoiat deasupra Botezătorului, cu picioarele simetric depărtate şi cu mîna stîngă apăsînd capul deja tăiat al Sfîntului Ioan, în timp ce în mîna dreaptă ascunde un pumnal. Botezătorul este reprezentat în primul plan, mort, avînd mîinile legate. Asimetria spaţiului, punerea în pagină neobişnuită fac din acest tablou o scenă de mare respiraţie, aproape unică în arta sa, constituind un nou imbold sau o nouă formulă componistică pentru arta italiană. La toate acestea se poate reţine remarcabila ingeniozitate a artistului pentru găsirea celor mai juste atitudini în redarea figurilor sale, atitudini elocvente care rămîn înscrise în limita firescului3 . În lupta dintre lumină şi întuneric, accentul de culoare este dat de fragmentul de veşmînt roşu de pe trupul Sfîntului Ioan. Culoarea roşie ne introduce în simbolistica funebră şi sacrificială ce defineşte această compoziţie. Pictorul scaldă ansamblul într-o dominantă neguroasă de brun amestecat cu negru, lăsînd să strălucească accentele de lumină prin nuanţele de galben şi alb, aidoma pietrelor preţioase. Cu o intuiţie şi cu o relevanţă deosebită, Caravaggio dispune citirea plastică a imaginii jertfirii Sfîntului într-o cheie mult îndatorată naturalismului, învestind personajele cu mult umanism şi realism. Desacralizat, Sfîntul Ioan şi-a pierdut transcendenţa în favoarea unui pitoresc şi chiar firesc al redării. Natura tragică a sensibilităţii lui Caravaggio ne îndeamnă să privim dincolo de linia morţii şi a strălucirii lamei pumnalului, la patosul corpului legat al Sfîntului Ioan, care cu o clipă înainte de execuţie a văzut, a auzit, a simţit şi a existat ca şi oricare dintre noi. Sfîntul Ioan Botezătorul a fost glasul celui care strigă în pustie, din acea pustie în care va rodi, la Cincizecime, Biserica lui Hristos. El s-a micşorat ca să crească Hristos, el a tăcut ca noi să auzim Cuvîntul.

Conf. univ. dr. Marcel MUNTEAN

1 Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, trad. Ion Acsan, ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, XVIII, V, 2; vol. 2, p. 454.

2 Adriana Botez-Crainic, Isoria artelor plastice, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010, p. 374.

3 Eleonora Costescu, Caravaggio (1573 – 1610), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, p. 36.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.