T. Tihan, Viaţa lui Perpessicius

Criticul şi istoricul literar clujean Teodor Tihan şi-a legat pentru totdeauna numele de cel al lui Perpessicius, unul dintre marii critici ai generaţiei interbelice. Dacă ceilalţi membri de frunte ai acestei generaţii, precum G. Ibrăileanu, Ovid Densuşianu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, T. Vianu şi-au găsit rând pe rând monografiştii potriviţi, iată că a venit şi momentul Perpessicius. Probabil, însă, că datorită bogăţiei de material pe care teza sa de doctorat închinată lui Perpessicius o conţinea, criticul clujean a preferat să ne ofere la ora de faţă doar prima parte a cărţii pe care a elaborat-o, şi anume cea legată de viaţa acestuia, amânând pe altă dată publicarea restului cărţii. Sub titlul Viaţa lui Perpessicius (ed. Argonaut, 2016), volumul pe care ni-l propune lecturii se prezintă ca o carte atractivă, scrisă într-un stil agreabil, de tip intelectualist, în care sunt amprentate toate etapele mai importante ale vieţii acestuia, începând cu copilăria sa brăileană (oraş de care s-a ocupat în mod special, preocupat în tinereţe să-i consacre o carte), cu studiile liceale şi universitare, cu şcoala militară şi anii războiului, cataclism care l-a marcat definitiv, prin faptul că a fost rănit la cotul mâinii drepte, rămânând pentru totdeauna a se folosi la scris doar de stânga. Sunt trecute în revistă celelalte etape ale carierei sale, precum munca de profesor suplinitor la o şcoală din Brăila, cu periplul ardelean la şcoli din Arad şi Târgu Mureş, apoi ca profesor suplinitor şi definitiv la un liceu din Bucureşti, meserie pe care a îndeplinit-o până în ultima clipă. În pararel ni se reconstituie periplul său literar, începând cu debutul său poetic la „Cronica” lui Gala Galaction, urmată de o susţinută critică de întâmpinare practicată la „Buletinul cărţii” şi „Spre ziuă” a lui Felix Aderca. Consacrarea i-a venit din perioada când a condus „Universul literar”(1925-1927) şi „Cuvântul”, la ultimul reuşind să-şi îndeplinească obligaţiile critice timp de şase ani şi unde rubrica sa Menţiuni critice a devenit celebră. Mai târziu a făcut la fel de viabile rubricile sale intitulate „Viaţa cărţilor” şi „Cărţi noi”, din cadrul emisiunilor de la Radio Bucureşti (1929-1938). Respectat şi iubit de scriitori, ca urmare a stilului său meşteşugit şi a bunăvoinţei sale proverbiale, printr-o critică încurajatoare şi comprehensivă, autorul care şi-a identificat demersul cu obligaţia sacră de a sta la post în tinda unei registraturi a fost ales în 1926 preşedinte al grupării Criticilor Literari Români, primind în 1940 Premiul Naţional de literatură, iar în mai 1945 fiind ales membru corespondent al Academiei Române. Celebritatea sa, venită între timp, se datorează nu numai rubricilor sale ţinute cu eleganţă şi simţ al valorilor în presa timpului, ci, mai ales, odată cu realizarea ediţiei critice de Opere Mihai Eminescu, din care a reuşit să publice primele şase volume, foarte apreciate de specialişti pentru aparatul critic bogat şi variantele exhaustive. Aceste răsunătoare succese, rod al unei munci sistematice şi de durată, sunt urmărite pas cu pas pe bază de o bogată informaţie de biograful său, T. Tihan, care posedă o bună ştiinţă a organizării şi dozării materialului, astfel încât fiecare capitol să fie circumscris unui eveniment sau moment revelator. În acest scop, el apelează la o bogată listă de referinţe critice, de informaţii şi documente revalatoare, consultă periodice şi corespondenţă, stă de vorbă cu fiul criticului, având acces şi la materiale greu accesibile muritorului de rând, în mare majoritate acestea referindu-se la intimitatea sentimentală a acestuia, ale cărui „romane de dragoste” ni le reconstituie cu lux de amănunte. Căsătorit în martie 1914 cu Alice Paleologu, criticul a avut de-a lungul anilor mai multe episoade amoroase, dintre care unele au sfârşit tragic. Dacă în tinereţe, prin caietele sale de însemnări, aduce frumoase elogii unei domnişoare Olga, căreia îi închină mai multe poezii şi la care revine în anii de maturitate, nu mai puţin pasionant este episodul trăit ca elev militar cu o tânără teutonă, despre care nu avem date mai numeroase. Bulversant este însă cazul unei profesoare de la Lugoj, Viorica Secoşanu, care, venind la Bucureşti să-l vadă şi aflând că e căsătorit, a preferat să se sinucidă într-un cavou din Bellu. După ce reface legătura cu Olga, din tinereţe, omul care trăia cu pasiune într-un registru dublu, are o nouă revelaţie descoperind în sălile Bibliotecii Academiei o tânără îndrăgostită de Cehov, pentru care el face o pasiune, relatată cu multă artă într-un capitol plin de fantezie şi culoare. Desigur, pagini de reală încântare profesională pot fi citite în capitolele în care autorul recompune drumul marilor sale realizări, de care el şi-a legat pentru totdeauna numele: înfiinţarea Muzeului Literaturii Române şi a revistei „Manuscriptum”, operă instituţională cu adânci repercusiuni în viaţa noastră literară. Concluziile cărţii, pe care le descoperim în ultimele capitole ale demersului său, vorbesc de un om care „a avut (şi are) clipa sa de istorie”, iar aprecierea finală merită a fi reţinută: „un critic sortit să fie oricând în prim plan”. Pentru orice cititor care doreşte să cunoască nu numai traseul biografic al unui om şi creator, cartea de faţă este o reuşită poartă spre lumea culturală interbelică şi postbelică, un document veritabil de epocă, ce nu poate fi ocolit.

Mircea POPA