Sufrageria de stat

Radu VIDA

Fast. Opulenţă. Şi farafastîcuri.
La Palatul Peleş a fost ca pe vremuri. Acelaşi decor, alte personaje. Aur. Argint. Candelabre de cristal. Murano. Şi lume bună. Sclipici. S-au dat indulgenţe, s-au făcut plecăciuni. Maiestate în sus, ba chiar şi în jos… Margareta I şi Duda II. S-au dat decoraţii cu tot felul de colane, iar furnizorii Casei Regale s-au întrecut în a face şi drege. Totul s-a petrecut în Sufrageria de Stat, acolo unde s-au făcut şi desfăcut multe. Numai Pelişorul şi Foişorul cîte ar avea de povestit!

Unii au catalogat gestul sărbătoririi zilei de naştere a moştenitorului tronului ca un gest de normalitate. Alţii au comentat contribuţia poporului român la bunăstarea în care se scaldă, şi s-au scăldat, cei are au condus România după etapa „Vodă”. Iar cîrcotaşii s-au legat de te-miri-ce.

Irelevant.
Faptul există. Familia Regală a încasat 30 de milioane de euro. Mici recompense reparatorii pentru ce li s-a întîmplat în 1947. Şi, zău, nu putem noi judeca istoria. Sau dacă o facem, se cheamă că avem tupeu. Pentru că, orice am face, nu avem date suficiente. Nu am trăit momentul, n-am fost „în zeamă”, cum se zice. Şi, oricum, faptul e consumat.
Nici măcar gestul preşedintelui Iohannis nu este de comentat. Pînă la urmă, este dreptul domniei sale de a merge sau nu la un dineu, de a da curs unei invitaţii sau nu. Faptul că nu prea i-am înţeles declaraţiile nu spune prea multe: cică, pentru domnia sa, Casa Regală e un simbol al valorilor pe care le admiră. Sperăm că nu atît de mult (cu admiraţia, vreau să zic), încît să cedeze Preşedenţia în favoarea Coroanei. Ne amintim, în context, că şi preşedintele Constantinescu leşina după regalitate, pînă ce a ajuns preşedinte. După – i-a trecut. Şi a avut relaţii instituţionale cu regele şi familia sa. Rămînînd la „admiraţie”, fie-ne permis să întrebăm ce admiră preşedintele Iohannis: fastul, opulenţa sau farafastîcurile? E bine de ştiut că nu ţine cu mizeria, şomajul, necazurile de tot felul. Şi, chiar dacă poporul ia cu polonicul din toate aste grozăvii, măcar domnia sa să poată gusta, cu tacîmuri gravate şi pocale în cizeluri, din bucuriile vieţii. Că aşa-i în lumea asta: la rău cu toţii, iar la bine prin… reprezentanţi. Aleşi democratic. Şi puşi acolo, sus, doar pentru a afla şi noi, năcăjiţii, cum e în lumea rarefiată a celor care nu au probleme financiare, n-au serviciu. Dar îşi fac de lucru.

În acest poligon de încercare, care este România, surprizele se pot ţine lanţ. Şi chiar se ţin. Nu cu multă vreme în urmă, cineva putea crede despre noi că sîntem un Imperiu. Că aveam Împărat. Ba nu! Regat. Că avem Rege. Ambele variante într-o Republica. Mică, dar, vorba aia, hîîîî! Să nu uităm, însă, că şi anume boieri şi-au revendicat… revendicările. La un moment dat, era unul de chiar zicea ceva de… Ştefan cel Mare. Sfinţi, care descoperă că-i mai bine să te dai os din osul domnesc al vreunuia, decît să zici că strămoşii au avut zece iugăre de pămînt. De cînd s-a dat liber la furat, România este privită ca o ciudăţenie. Şi chiar aşa este. Primari şi preşedinţi de consilii judeţene sînt mici)mari satrapi. Fiecare pe moşia lui înfulecă ce poate. Şefii de partide, consilierii locali, parlamentarii şi miniştrii stau şi ei la oala mare cu sarmalele ţării. Şi rad tot! Sau, mă rog, cît a mai rămas. Iar în toată această pantagruelică culinară, noi, cei flămînzi, stăm şi asistăm neputincioşi. Cum, într-o Sufragerie de stat, se stă, şi se consumă gospodăreşte. Şi, aşa, sub lumina reflectoarelor, circul fără bani, pentru amărăşteni, continuă.
Bravos!