Sub streaşina amurgului

Nu ştiu cum să-l evoc – în ce gamă, în ce cheie? – pe acest om iscat din şi intrat în memoria culturală a Clujului, pe acest personaj fără de care mitologia înaltei boeme a urbei de pe Someş nu-şi poate scrie zapisele de căftănire – ei da!, asta iată ar fi una dintre cele căutate -, pe gazetarul din stirpea rară a aproape uitatului Pulitzer – dacă n-ar fi premiul care să încununeze ceva ce s-a cam pierdut pe străzile mercenariatului jurnalistic! – pe omul de elegantă urbanitate, de generoasă omenie (nu este un truism ceea ce este pe cale de dispariţie), de bun simţ, într-o ţară în care acesta a devenit „un paradox”, vorba lui Alecu Paleologu ori pe prietenul de care mă leagă o jumătate de secol de concordie şi afecţiune, cu care n-am schimbat într-o viaţă de om, căci o jumătate de veac e o viaţă, o vorbă în contradictoriu, nu ştiu de unde să pornesc în a schiţa portretul aceluia care a fost Ilie Călian, ce tuşe ar trebui mai accentuate pentru a-i împlini chipul cu fidelitate.

Poate ar trebui să încep cu jurnalistul, căci da, Ilie Călian a fost, mai înainte de toate, un împătimit jurnalist, dintr-o rasă pe cale de dispariţie, de o onestitate care altădată făcea parte din ABC-ul meseriei, cineva care putea spune, precum toate marile nume ale gazetăriei, „Îmi e prieten Plato, dar mai prieten îmi este adevărul” şi care ştia, de asemenea, că limbajul jurnalistic este făcut să onoreze nu să batjocorească limba română, instrumentul sacru al unei profesiuni care se constituie în parametrii paradigmei mai mult decît oricare alta, cineva de maximă obiectivitate, pentru care singura politică acceptată şi practicată era interesul cetăţeanului şi al urbei, cineva a cărui inimă vibra cu intensitate la chemarea pămîntului acestuia şi a istoriei sale, imun la cîntecul sirenelor contemporane, cineva căruia nimeni nu i-ar fi putut adresa teribilul avertisment rostit de Ion Chinezu în anii treizeci ai veacului trecut: „Noi, ardelenii, am trădat Ardealul!” A fost un maestru al profesiunii şi pentru că avea o bogată cultură. O cultură care-i oferea instrumentele de judecată prin care desluşea şi aducea la lumină nu doar jocurile de culise ale scenei politice, intenţiile ascunse sub retorica iezuită, ci şi, dincolo de talentul critic, posibilitatea de a lumina sensurile artei picturale, ilustrîndu-se ca un avizat şi profund critic în domeniu. Aceeaşi cultură care făcea din el un rafinat hedonist, un gurmet, pentru care, însă, rafinamentul nu avea sens dacă nu se consuma sub semnul prieteniei şi al festinului intelectual. A făcut epocă rubrica sa gastronomico-literară de la Făclia ante-revoluţionară, sibarit răsfăţ jurnalistic într-o epocă marcată de încruntare ideologică.

A fost, nu în ultimul rînd, un mongoloin autentic, una dintre figurile legendare ale marii boeme clujene la aventura intelectuală, ei da, ştiu bine ce spun, consumată sub bolţile înserate de „la Mongolu”. Lăcaş care a fost, cum scriam cîndva, spaţiul unui festin al spiritului, în care vinul nu era decît un duhovnic al sufletului şi-un daïmon al inteligenţei iar picanteria mirodenia care dădea savoare unui platou pe care-şi etalau aromele cozeria cu miez şi subtile delicii lingvistice, poezia şi muzica, un spaţiu crepuscular, matein, un refugiu în faţa presiunii timpului istoric şi ideologic. O căftănire a comuniunii şi prieteniei, o «rezervaţie» de artişti, un teritoriu al celor care, „dăruiţi de vis, scîrbiţi de timp şi limpeziţi de viaţă… nu vroiau să moară», cum îi defineam într-un poem. La Mongolu’ n-a fost nici Capşa, nici crîşma Singapore clujene, ci ceva doar al burgului de pe Someş, adică la Mongolu’, pur şi simplu. şi aşa va rămîne, urcîndu-şi semeţ «sub streaşina amurgului, drumeţii», în fumegarea amintirii şi-n trîmbele luminii care-i ţes portaluri şi bolţi în fiecare seară. şi cum scriam în acea baladă: „Precum e scris ne-om duce-n rînd/ şi risipi-ni-se-va stolu”, iată, iubite prietene, pentru tine a venit, prea devreme, rîndul. Drum bun spre cafeneaua îngerilor, acolo unde mult preagrăbiţii Petre şi Bebe şi Titus şi Aurel şi Leonida şi Virgil şi Teohar şi Nego au pus de-a nesfîrşită voroavă, acolo unde ne-om reuni într-o bună zi cu toţii să-l bucurăm pe Cel Prea Înalt cu tulburătoare pricesne şi înserate stihuri, fiindcă, nu-i aşa?, Dumnezeu se numeşte poezie!

Horia BĂDESCU