SUA şi Rusia – gemeni geopolitici

Geopolitika

În ajunul fiecăror alegeri din SUA şi Rusia, în mass-media din aceste ţări iau amploare dezbateri legate de “confruntarea globală” dintre cele două state. Însă, dacă priveşti Rusia şi SUA cu un “ochi neangajat”, devine evident că filosoful francez Raymond Aron, care a catalogat încă în urmă cu jumătate de secol cele două state drept “duşmani-parteneri”, a avut foarte mare dreptate. În realitate, între Rusia şi SUA nu există diferenţe radicale, care să le condamne la o adversitate veşnică. Dimpotrivă, tocmai predominarea trăsăturilor comune obligă aceste ţări să fie concurente ferme şi în acelaşi timp partenere de neînlocuit.

Şi liderii SUA, şi cei din Rusia sînt convinşi că ideologiile şi modelele lor de dezvoltare socială trebuie să fie preluate de alte naţiuni, limbile lor să fie limbi de circulaţie internaţională, monedele lor naţionale să fie folosite în operaţiuni comerciale din întreaga lume, iar prezenţa trupelor lor este un lucru bun pentru ţările în care se află. Americanii cred cu toată sincneritatea că apără statele postsovietice de Rusia, iar pe cele din regiunea Asia-Pacific de China, în timp ce ruşii cred că toate statele postsovietice trebuie să fie fericite că se află sub tutela lor “frăţească”.

Moscova şi Washington preferă proiectele globale. Pentru Rusia un asemenea proiect este astăzi Uniunea Eurasiatică, iar pentru SUA – proiectul Asia-Pacific. Deja de aproape jumătate de secol, Moscova şi Washington se întrec în tentativa de a “domestici dragonul chinez”, însă chinezii sînt singurii care cîştigă din această competiţie: Rusia ajută China să-şi consolideze poziţiile politice, iar SUA – pe cele economice.

Deţinînd cele mai puternice arme nucleare din lume, Rusia şi SUA sînt singurele state care pot să nu se teamă de o intervenţie militară directă. Cu toate acestea, ambele ţări nu ezită să folosească forţa pentru atingerea obiectivelor politice, făcînd acest lucru sub camuflajul retoricii despre ajutor şi intervenţii umanitare, ca în fosta Iugoslavie şi în Georgia.

Fiind adepţii Realpolitik şi Hard Power, SUA şi Rusia se amestecă destul de des în treburile interne ale statelor pe care le consideră “sfere ale lor de influenţă”. După destrămarea URSS, ambele ţări au reuşit să pătrundă în sfere care înainte erau considerate de nepătruns: Washingtonul a reuşit să transforme în aliaţi statele din Europa de Est, iar Moscova şi-a consolidat poziţiile cu ţările din America Latină. În afară de aceasta, SUA au decis să repete eroarea Rusiei sovietice, intrînd în Afganistan, cu aproximativ acelaşi “succes”.

Prin sprijinul lor hotărît la momentul necesar, Rusia şi SUA îşi găsesc uşor aliaţi, însă cu timpul şi-i pierd la fel de uşor, îndepărtîndu-i printr-o protecţie prea agasantă şi prin încercarea de a-şi aroga dreptul de vorbi în numele protejaţilor lor pe scena internaţională. În afară de aceasta, aliaţii Moscovei şi Washingtonului nu pot să nu observe caracterul interesat al “protectorilor”, care alimentează în permanenţă sursele de tensiune, creînd în mod artificial nevoia de sprijin militar.

Mimînd o concurenţă vehementă în scopul de a specula patriotismul alegătorilor, Washingtonul şi Moscova se sprijină totuşi reciproc în probleme-cheie, conştientizîndu-şi interdependenţa. SUA au depus eforturi asidue pentru ca Rusia să devină membră în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), iar Rusia îşi oferă teritoriul pentru aprovizionarea trupelor americane din Afganistan.

În timp ce Europa ar prefera să aibă de-a face cu o Rusie slabă, care să nu o sperie cu puterea sa, SUA au nevoie de o Rusie puternică şi în calitate de concurent, pentru a îndreptăţi imensul buget militar, şi în calitate de partener, pentru soluţionarea, de exemplu, a unei probleme atît de serioase precum terorismul internaţional. La rîndul său, Rusia are nevoie de SUA puternice, cu o politică externă activă, pentru că în cazul slăbirii lor Moscova s-ar pomeni una la una cu statul chinez.

De asemenea, lumea civilizată are nevoie de Rusia şi SUA puternice, deoarece retragerea uneia dintre ele din marele joc geopolitic ar duce la perturbarea echilibrului, la riscul izbucnirii haosului într-o serie de regiuni, la războaie locale şi la creşterea influenţei altor ţări, pretendente mult mai agresive la dominare în lume. Lumea, însă, nu este interesată ca SUA şi Rusia să se lupte asemeni vechilor Atena şi Sparta, şi aceeaşi lume nu are nevoie nici de o uniune în scopul împărţirii sferelor de influenţă asemeni Pactului Molotov-Ribbentrop.

Astfel, SUA şi Rusia ar trebui să-şi tempereze lupta nesinceră şi afişată, de pe urma căreia cîştigă doar populiştii politici şi cercurile apropiate industriei militare. De asemenea, SUA şi Rusia trebuie să înceteze să le impună altor popoare mijloacele lor de organizare a puterii şi economiei. Nu în cele din urmă, ele trebuie să se înveţe să-şi asculte aliaţii, care sînt gata să le sprijine, dar nu sînt gata să fie strînse în chingi.