Stop!

RADU VIDA

Aştept ziua, ora şi minutul în care unul dintre politicienii noştri va pune capăt nemerniciilor din construcţii. Definitiv. Şi vom avea parte de licitaţii şi, mai apoi, de investiţii adevărate, contracte ferme, la preţuri corecte. Şi mai ales, fără cîrtitori.

Am auzit de ceva vreme că există o categorie de oameni (ascunşi sub umbrela unor firme) care şi-au făcut o frumoasă carieră din contestaţiile la investiţii şi licitaţii. Se spune chiar că birourile de acest gen de contestatari au mai mult personal decît cele de proiectare! Dar, chiar dacă nu este aşa, pe piaţa tot mai strîmtă a licitaţiilor apar tot mai multe contestaţii. Care supără. Încurcă. Întîrzie şi, chiar, împiedică realizarea unor investiţii.

Citez: „Firmele care au avut mai mult de 10 contestaţii respinse la licitaţii publice şi care îşi retrag contestaţia fără ca plîngerea să fi fost rezolvată vor fi prezentate public pe o pagină de internet, iar statul va reţine o cotă din garanţia de participare, chiar dacă firma renunţă la contestaţie”.

Nu are rost să fac reclamă. Pentru că ştiri asemănătoare au dat toate agenţiile româneşti şi site-urile de informare, subiectul fiind reluat de mai toate publicaţiile mass media. E, cum ar veni, un fel de motto al zilei.

Despre această „listă a ruşinii” vreau să vă vorbesc astăzi.
Habar n-am cine este iniţiatorul! Şi-mi pare bine că nu ştiu, pentru că i-aş turna în cap tot vailingul meu de cuvinte murdare. Şi urît mirositoare. Cuvintele şi înjurăturile cele mai… greu de găsit prin dicţionare şi, mai degrabă, frecventabile prin cartierele mărginaşe ale ponositelor bodegi din mahalale patriei.  Gazeta asta de perete e o ruşine! Păi, de asta s-or sfii escrocii? De asta le va păsa şi nu vor mai contesta licitaţiile? Naivul căruia i-a trecut asta prin cap o asemenea bazaconie e demn de milă. Pentru că, zău, mai bine îi traversa creierul un glonte. Ar fi scăpat omenirea de… doamne, iartă-mă!

Bucuria nu e decît o durere mai adîncă, spunea poetul. Şi-i dau dreptate, pentru că, adaptînd, contestatarii de profesie au mare necaz că n-au putut ei să înşface prada. Şi să păcălească statul.  Dar, se ştie încă de la Novalis încoace, că orice durere va deveni odată un spin al voluptăţii. Numai că, vedeţi dumneavoastră, cu niţică voinţă politică se poate tăia coada pisicii, evitînd, în acest fel, intrarea frigului nemerniciei în casa de moşmondeli ale statului, prietenilor politici, cumetrii etc.

Nu trebuie eu să dau lecţii de cum ar trebui să să facă o licitaţie.  Le-aş aminti însă caţavencilor din Guvern sau de unde or fi că nepotismele politice, gargara incompetenţei şi nemernicia păcălelilor financiare n-ar trebui să se afle în caietele de sarcini ale licitaţiilor. Ba, mai mult, în loc de a arăta cu degetul (frecţie la piciorul de gorun cu tot felul de balsamuri, care mai de care vindecătoare!), ar fi mai bine dacă, un articol, mic, drăguţ şi ferm, ar stipula: contestaţiile se depun pînă în data de… (evident, înainte de organizarea de şantier şi începerea lucrărilor), iar păcălelile de după se sancţionează cu confiscarea în totalitate a averii firmei, a acţionarilor, a bunicilor şi străbunicilor celor care opintesc să păcălească statul.  Numai că, vedeţi dumneavoastră, în loc să se înţeleagă că “statul sîntem noi”, politicienii şi-au însuşit acest adevăr, l-au confiscat şi, iată, au/avem parte de tot felul de păcăleli, contestate.
De tot felul de alţi… păcălici.