Stăpînul Dosarelor

ILIE CĂLIAN

Ziua de luni s-a încheiat cu două veşti interesante: a fost demis secretarul de stat care “se ocupa” de revoluţionari, după ce, în prealabil, fusese încătuşat de procurori pentru afaceri necurate, apoi că postul de director al SIE a fost vacantat şi, imediat, preşedintele l-a propus pentru acest post pe senatorul PNL Teodor Meleşcanu. În legătură cu primul se va pronunţa Justiţia. În legătură cu numirea de către Băsescu (şi confirmarea, ieri, de către majoritatea parlamentară a Coaliţiei, în lipsa USL) a lui Teodor Meleşcanu, lucrurile sînt puţin mai complicate. Să ne amintim că, în 2006, cînd încă funcţiona Alianţa DA (PNL şi PD), Traian Băsescu i-a surprins pe mulţi cînd a afirmat că ar fi normal ca şefii “serviciilor” (spionaj şi contraspionaj) să provină din rîndul Opoziţiei – şi în acest sens l-a numit pe George Maior (PSD) la conducerea SRI. Un an mai tîrziu s-a răzgîndit, numindu-l ca director al SIE pe Mihai Răzvan Ungureanu, care era membru al partidului de guvernămînt, PNL. Iată că acum a numit la SIE un alt liberal, Teodor Meleşcanu, de această dată PNL fiind, într-adevăr, în opoziţie.

Este evident că numirea celor doi nu s-a datorat respectării unui principiu (partidul lui MRU era atunci la guvernare!), ci a fost vorba doar de o explicaţie conjuncturală în 2005. Mai mult, în legătură cu Teodor Meleşcanu a avut cîteva “formulări” de o eleganţă vaporeană, care, în mod normal, ar fi trebuit să fie un semn că fostul marinar îi este un categoric duşman distinsului diplomat. Dar, veţi spune, nu este primul caz în care Băsescu “reevaluează” anumite persoane, cel mai la îndemînă exemplu fiind actualul ministru al Apărării, căruia i-a acordat a patra stea de general, după ce-l bălăcărise cît era membru PSD. De acord, dar asta nu înseamnă că Băsescu moare de dragul unor oameni pe care-i numeşte în anume posturi, ori îi ocroteşte cît timp are nevoie de ei. Înseamnă că motivul numirii lui Teodor Meleşcanu ar putea fi altul. E adevărat, senatorul liberal (fost preşedinte al ApR, care a fuzionat cu PNL, după ce se desprinsese din FSN odată cu PD-ul lui Petre Roman) este un diplomat de carieră, a fost ministru de Externe, dar şi al Apărării, ba chiar şi interimar la Justiţie – un om cu o vastă experienţă şi cu o deosebită charismă – complet opus lui Băsescu.

De altfel, numirea unui om al Opoziţiei în fruntea unui serviciu secret nici nu are sensul pe care-l crede publicul – pentru simplul motiv că perioada respectivă nu se suprapune perfect peste o guvernare sau alta. Iar dacă acum Meleşcanu era în rîndurile Opoziţiei, partidul său ar putea ajunge la guvernare din toamă, cu propriul şef la SIE, cum se întîmplase şi în 2007, cînd a fost numit pe acel post MRU, actualul prim-ministru. Desigur, au existat voci care de ceva vreme remarcau o anume poziţie, “nuanţată”, a lui Meleşcanu în PNL. Mai mult, cu trei-patru luni în urmă, Meleşcanu afirma, într-o publicaţie care este portavocea lui Băsescu, cum că se poate imagina o coabitare cu Băsescu – acesta la Cotroceni, PNL la Palatul Victoriei (cum a mai fost şi cum ştim în ce mod s-a încheiat), semn că încă de pe atunci – cam pe cînd Băsescu se gîndea la noul prim-ministru – Meleşcanu era “în cărţi”.

Dar de ce – de vreme ce Meleşcanu nu era/este iubit de Băsescu?! Mă gîndesc că, poate, nu chiar Băsescu l-a desemnat pe Meleşcanu. Mă gîndesc că Băsescu – căruia nu i s-a găsit nici dosarul de colaborator, nici cel de urmărit de Securitate – are, totuşi, un dosar. La Marele Licurici. Şi tot acolo se găsesc şi alte dosare, inclusiv al lui Teodor Meleşcanu, şi tot de acelaşi gen. Adică – “sub acoperire”, în cazul ambilor (şi al altora, cine ştie cîţi? – cum “s-a scăpat” Geoană). Cum şi George Maior s-a şcolit prin ţara Marelui Licurici, am putea considera că pentru acesta importantă este nu apartenenţa politică la vreun partid din România, ci competenţa şi loialitatea. Ceea ce e foarte bine – mai ales dacă ştim exact despre ce loialitate este vorba – faţă de cine.