Spectrul anilor 1930 bîntuie periferia Europei

Financial Times

Se pare că a răsărit soarele şi în zona euro: a crescut optimismul pe pieţele financiare, randamentele obligaţiunilor suverane s-au domolit, iar tensiunile de pe pieţele bancare s-au aplanat datorită injectării masive de lichiditate de către Banca Centrală Europeană (BCE). Cu toate acestea, Richard Koo, economist-şef la Institutul de Cercetare Nomura, nu este de acord, susţinînd că liderii europeni au diagnosticat greşit criza economică şi prevede o revenire la condiţiile vitrege.

Într-un moment de colaps al cererii din sectorul privat în mai multe state membre, obsesia zonei euro de a avea reduceri drastice ale cheltuielilor publice nu va face decît să agraveze problemele sale, sugerează Koo. Compactul său fiscal este mai probabil să omoare pacientul decît să-l vindece.

De ani de zile, Koo a apărat elocvent punctul de vedere în mare măsură demodat că Japonia a urmat politicile corecte pentru a aborda explozia bulei economiei sale. Este adevărat, poate că Japonia nu a crescut mult în ultimele două decenii, dar a evitat un rezultat mult mai rău: ţara a ocolit o depresiune în stilul anilor 1930, care, consideră Koo, ameninţă acum membrii periferici ai zonei euro.

Atunci cînd ţări ca Japonia cunosc o scădere a preţurilor activelor, companiile traumatizate din sectorul privat, băncile şi gospodăriile vor face tot posibilul pentru a-şi achita datoriile – chiar şi atunci cînd ratele dobînzilor sînt aproape de zero. În astfel de circumstanţe, guvernul nu are altă alternativă decît să crească cheltuielile consumatorilor, pentru a împiedica o prăbuşire a cererii.

“Punctul-cheie este că dacă sectorul privat îşi reduce deleveraging-ul (gradul de îndatorare), ultimul lucru de dorit este ca guvernul să reducă deficitul bugetar”, spune economistul nipon. “Dacă băncile centrale scad ratele dobînzilor pînă aproape de zero şi nu se întîmplă nimic, atunci este ireal”, adaugă Koo.

Koo spune că atunci cînd Japonia a ascultat de sfatul unor experţi din exterior, cum ar fi FMI, şi a urmat consolidarea fiscală în 1997,
s-a îndreptat spre o recesiune dăunătoare. “Guvernul a redus cheltuielile şi am avut cinci trimestre de creştere negativă, iar Japonia a avut nevoie de 10 ani pentru a-şi reveni”, spune el.

Unii oficiali europeni prezenţi la forumul Ambrosetti şi-au ascuns cu greu “dispreţul”, atunci cînd au ascultat prezentarea lui Koo. Ei susţin că este delirant să crezi că cineva poate alege între austeritate şi creştere. Austeritatea, spun ei, este o condiţie preliminară indispensabilă pentru revenirea încrederii pieţei şi a creşterii economice.

Mai mult, o încărcare în continuare a datoriei publice pentru a rezolva o problemă de supra-îndatorare ar fi contraproductivă. Pieţele financiare nu vor tolera o umflare în continuare a deficitelor bugetare în ţări precum Spania, Portugalia, Irlanda şi Italia.

Koo acceptă faptul că zona euro cu 17 membri este mai complexă decît Japonia: economiile ei au viteze şi direcţii diferite, iar unele dintre ele, în special cea a Greciei, îşi au propriile provocări specifice. Dar el susţine că compactul fiscal din zona euro, care impune o austeritate sincronizată chiar şi membrilor săi mai sănătoşi, riscă să repete greşelile Japoniei de acum 15 ani. Koo respinge totodată ideea că o creştere a îndatorării publice va speria neapărat pieţele. Japonia, SUA şi Marea Britanie au politici fiscale mai relaxate, în timp ce se bucură încă de rate scăzute ale dobînzii aferente creditului.

Dacă membrii zonei euro vor restricţiona vînzările de obligaţiuni guvernamentale pentru propriii cetăţeni, sugerează el, atunci ei vor reduce riscurile privind capitalul din zona euro.

Analiza lui Koo are cîţiva susţinători. Nouriel Roubini, profesorul de economie de la Universitatea din New York, spune că, deşi austeritatea fiscală poate fi adecvată pentru unele ţări din zona euro, nu este valabilă pentru toate, în special Irlanda şi Spania, care au cunoscut o implozie a sectorului privat, aşa cum s-a întîmplat în Japonia.

“Politica corectă de răspuns pentru zona euro ar fi fost o injectare masivă de lichiditate de către BCE, o slăbire a monedei euro, pentru a restabili competitivitatea periferiei şi stimularea fiscală la centru şi acolo unde deleveraging-ul privat a fost o problemă”. În contextul absenţei unui astfel de amestec de măsuri, Roubini sugerează că “Europa ar putea ajunge într-o situaţie mai rea decît Japonia.”

“Japonia a avut o Mare Recesiune şi o Mare Stagnare, dar niciodată nu a avut o Mare Depresiune”, spune Roubini. “Recesiunea din unele ţări din zona euro ar putea deveni însă o Depresiune, la fel ca în 1930”, conchide el.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.