Sorin Grecu: MIZERIAS

Chiar şi o superficială lectură a proaspătului volum de poezie, propus iubitorilor de viers suprarealist de către Sorin Grecu, te urmăreşte obsesiv, chemîndu-te la o nouă şi nouă lectură.

Întorcîndu-se din agitatele călătorii ale jurnalismului de calitate (dl. Sorin Grecu a cultivat cu încrîncenare reportajul, abandonat de către mai junii confraţi, tocmai pentru complexitatea genului), autorul se opreşte în porturi contemporane, unele de mare suprafaţă narativă, altele – filigran şi textură de la haiku moştenire. Neîndoielnic, cel despre care regretatul Dorin Sîrghie spunea în 1982 că „… este un poet de talent şi vocaţie, un om pentru care cuvîntul înseamnă mai mult decît o fericită întîlnire a sunetelor şi literelor” (vă leat 1982) a ajuns la acea îmbinare armonioasă a elementelor ce compun fiecare poezie în parte (ca rod al întregului elaborat), acea euritmie, atît de necesară ca primă plăcere a valorilor formale. Nonconformismul structural nu afişează însă ţipete disperate, iar mai vechea zisă geigeriană după care cu cît e mai banală o poezie, cu atît are mai multe calităţi n-are corespondent în volumul Mizerias. Dincolo de lejeritatea comunicării, poetul face o clară distincţie între superficiala satisfacţie vitală şi adevărata plăcere estetică, desluşind cauzalitate şi religiozitate în ontologia socialului: „Iartă-mă/ n-am ştiut să administrez atîtea stele/ am căzut/ cu răsuflarea tăiată/ în cel mai prost lut/ cu speranţele speciei ( şi-ale mele/ şi n-am reuşit să zăresc mai nimic/ (pe ploaia asta deloc nu se vede// umblă printre voi un animal rănit/ ce strigă, aleargă şi plînge/ şi nimeni nu-l crede/ iartă doamne încercarea mea/ iartă-mi greşelile timpului pierdut/ am încercat s-apuc vîntul/ toate vietăţile lui/ am încercat să domesticesc/ lucrurile de sfîrşit şi-nceput/ iartă-mă am căzut” (Rugă p. 10).

Demersul, astfel orientat, implică o substanţială raportare la nimicniciile existenţiale, în lumea Mizerias se regăsesc, deopotrivă bîjbîielile poetului, poţiuni oedipiene, comunicări ratate, în care protagoniştii rămîn cu un sentiment straniu, de nemulţumire, totul într-o disciplină lingvistică de sine stătătoare. Un fel de metalimbă, aş zice, nu în sensul termenului preluat din logică, ci, mai degrabă, ca o distincţie noţională de limbajul comun: „ mi-aş dori acum o secundă de (cum s-o numesc?/ vrajă/ mi-e frig, trebuie să beau ceva ca să nu mai/ rămîn atît de pasiv într-o lume aparent activă -/ mai degrabă activistă – şi am ajuns să ştiu/ un lucru: deşi departe de tine, de tine şi de tine/ în momentul cînd scriu (ca un serial killer/ îţi iubesc -/ ţie ochii, ţie sînii – ba mai mult/ nu înţeleg de ce – încornorat şi înzorzonat ca un cerb carpatin -/ uneori am un mic de succes -/ cînd eu de fapt vînez/ ca un lucru celest, ratarea” (Mizerias – fragment, p. 37)

Nostalgii (după „muzica lui Elvis, Jerry Lee Lewis, Roz Orbison şi Mambo Kings/ în timp ce restul lumii se desfăta la maxim) cu Margareta Pîslaru…” sau după „guvernanta din copilărie/ Erzsi, o fată de nici cincisprezece ani/ (dintr-o comună ungurească de lîngă Cluj”), bînd sfios din „Paharul lui Olos” (ce reportaj senzaţional, turnat în viers blînd, de sorginte appoliniană), sau, dimpotrivă locuri ce stau să moară pînă şi în memoria colectivă (Croco, Arizona, Puiu Paşca „fostul mare pocherist” – toate dau sens cultului dionisiac, în conotaţii, totuşi, hedoniste: „…Ay, ay, Mizerias,/ Ţara unde-i fiecare as/ Ay, ay, Mizerias/ Lumea nu se mai împarte-n buni şi răi/ Ci doar în victime şi călăi/ Şi de-aceea un singur lucru mai am să vă spun/ Pentru voi am să fiu călăul cel bun…” (Cîntec – coperta IV).

E o plăcere să citeşti, într-un limbaj simplu, accesibil, lucruri adînci, hegeliene, despre „totalitatea excesivă” a marelui filosof german. Iar dl. Sorin Grecu ne dezvăluie, discret, paşii următori în marele demers pentru descoperirea mereu surprinzătoare a lumii în care trăim.

Radu VIDA