Sorin Grecu, „Mic tratat de traumatologie”

De curînd, Sorin Grecu şi-a lansat, în cadrul romantic asigurat de probabil ultimul bastion al boemei clujene, Cafeneaua „Ema”, cel mai recent volum de versuri, Mic tratat de traumatologie, apărut la Editura Grinta (director Gabriel Cojocaru), unde au văzut lumina tiparului şi precedentele lui cărţi apărute în ultimii ani (Mizerias, 2012, şi Viaţa amînată, 2014). Cartea este structurată pe trei capitole Somn fără vise (cu zece poezii), Epifanii (ce conţine şase texte) şi Arta decapitării (tot cu şase poeme), urmate de Referinţe critice semnate în mare parte de scriitori clujeni.

Cunoscut deopotrivă ca poet şi ca reporter, Sorin Grecu se dovedeşte, şi de această dată, o voce care dă glas reacţiilor, sentimentelor şi gîndurilor pe care i le stîrneşte realitatea imediată, de aceea discursul liric este de fiecare dată unul autoreferenţial, iar poemele iau formula autoadresării. Poetul dă senzaţia că se găseşte înaintea unei oglinzi panoramice ce se înfăşoară în jurul său, astfel că îşi poate privi în orice clipă chipul spre a se adresa propriei reflexii, pe care o percepe ca pe un alter ego. Astfel, verbele sînt la persoana a II-a singular, creîndu-se impresia că, abia după verbalizare, eul liric înţelege cu adevărat ce i se întîmplă, care sînt germenii răului care îl macină şi i se limpezesc ideile contradictorii generate de un eveniment sau altul al cărui erou a fost.

În carte există un singur reper temporal, în chiar versul iniţial, „Scriai înainte de ’89” (Micile navigări), prin care se realizează o punte între România „de dinainte” şi cea de acum, constanta din cele două „realităţi” (în opoziţie de cele mai multe ori) fiind relaţia eului liric cu lumea scrisului, adică tocmai cu poezia. În Reducerea la unitate – o satiră ce porneşte de la entuziasmul poetului încîntat de lectura creaţiilor unui confrate şi care se încheie cu reproducerea unei mostre de ignoranţă crasă – vocea lirică îşi asumă rolul de artist al cuvîntului, fără a fi însă vorba de ipostaza unui poet conştient de misiunea sa în societate (cum l-am perceput în Viaţa amînată, de pildă); dimpotrivă, el pare să accepte că rolul său este unul ce nu trebuie neapărat luat foarte în serios. În antiteză cu această atitudine este aceea susţinută în textul ce încheie volumul, În haită (un cîntecel): „doar poezia te-ar mai putea salva”. Volumul are ca sîmbure germinator ideea de traumă, de suferinţă; poezia văzută ca opţiune, ca şansă de resurecţie a eului îngropat sub dezamăgirile de toate felurile generate de cotidian. Astfel, compoziţional, volumul capătă circularitate, eul liric se naşte şi se izbăveşte prin scris, iar ceea ce conferă echilibru universului egocentric este privirea lucidă şi neîndurătoare asupra realităţii.

Simţindu-se „logodit cu eşecul” (Trenuri plonjînd în mare), nebinecuvîntat cu vise care să-i populeze somnul, locatar „în salonul de amputaţi”, un depresiv „obişnuit deja cu revelaţii negative” (Micile navigări) ori chiar un proscris şi un inadaptat la vremurile pe care este nevoit să le traverseze, eroul dă glas insatisfacţiilor de tot felul care îi marchează existenţa. Spre deosebire de volumele anterioare citate mai sus, în Mic tratat de traumatologie poezia de dragoste lipseşte aproape cu desăvîrşire, fiindcă nici măcar sentimentul erotic (resuscitat pentru cîteva clipe, uneori, de vreo „fată)cu chip potabil şi trup vorbitor” – atenţie la epitetele subliniate în text de autor!) nu mai este în stare să ofere alinare sufletului profund decompensat. Sursa tuturor suferinţelor eului liric se găseşte în faptul imediat, mai exact, durerea vine din direcţia celorlalţi, cu care el se află în permanentă opoziţie, aşa cum se vede în chiar poemul ce dă titlul volumului, citat pe coperta din spate.

Poezia lui Sorin Grecu pleacă de multe ori de la faptul divers ori de la senzaţionalul pe care îl caută în peregrinările sale de neobosit reporter de teren (a se vedea Ultimul erou), iar evenimentele de viaţă se transfigurează, se convertesc în poezie.

Simţul critic al poetului este accentuat şi atunci cînd vine vorba despre sine. Cu luciditate, recunoaşte că „tu faci deja parte) din preistoria lucrurilor viitoare) deşi nu tragi cu ochiul spre chestii) precum veşnicia” şi îşi oferă un sfat pe care, dacă ar fi posibil să-l urmeze, şi-ar asigura zile mai senine: „trebuie) doar să înveţi totuşi) să-ţi ţii fleanca şi să te uiţi mereu în spate) ca să nu încasezi) încă un pumn în figură” (O viziune naivă asupra Apocalipsei).

Ajungînd la ultima poezie din carte, mi-a venit în minte rugăciunea cu care dependenţii anonimi îşi încep întîlnirile: „Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le deosebesc! Facă-se voia Ta, nu a mea!”. Deşi vorbeşte despre durere, Mic tratat de traumatologie este dovada că poetul şi-a acceptat damnarea cu seninătate, curaj şi înţelepciune. Fiindcă din ea se naşte poezia.

Voichiţa Pălăcean-Vereş