Siluan Athonitul și autobiografia spirituală a secolului XX în Biserica Ortodoxă

Autobiografia spirituală este o specie a literaturii patristice și, mai apoi a celei eclesiastice, care a apărut în secolul IV, odată cu Confesiunile Sfântului Augustin. În spațiul răsăritean ea nu a avut însă același impact ca în apus, scriitorii bisericești de aici concentrându-se cu precădere asupra unor elemente de exegeză și de teologie doctrinară și mai puțin asupra propriilor experiențe mistice și asupra felului în care s-au amprentat ele asupra lor.

Cu toate acestea, autobiografia nu a fost ignorată în Biserica Ortodoxă, opere precum ,,Viața mea în Hristos” a Sfântului Ioan de Kronstadt, Amintirile unui pelerin rus (ambele în secolul XIX), Scrierile spirituale ale Sfântului Siluan Athonitul sau jurnalul părintelui Alexander Schmemann (în secolul XX), fiind doar câteva dintre lucrările cele mai reprezentative ale acestui gen.

Penultima dintre ele se remarcă în cadrul speciei literare din care face parte, prin mai multe elemente. În primul rând, ea se deosebește de alte lucrări de acest fel, prin autorul ei, un personaj cu totul aparte în peisajul spiritual al vremii sale. Fiu de țărani din Rusia, Siluan (1866-1938) trece printr-o serie de experiențe care îl ajută să-l descopere pe Dumnezeu, devine călugăr athonit, are parte de o serie de experiențe mistice de-a dreptul transfiguratoare, după care pierde harul Duhului Sfânt, întreaga lui viață ulterioară fiind de fapt un itinerar în care luptă pentru recâștigarea lui. Traseul lung și sinuos de redescoperire a harului pierdut este transpus de către călugăr într-un jurnal. Deși simplu ca și conținut, el are o bogată profunzime mistică. De altfel, autorul nu și-a propus realizarea unei opere literare care să-l consacre între marii teologi sau între beletriști, ci consemnarea experiențelor lui de natură spirituală. De altfel, nu și-a propus nici publicarea lui, acest lucru fiind realizat mai târziu, de către arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul lui.

Astfel, în ciuda faptului că, din perspectiva pregătirii intelectuale, nu era un om foarte instruit, Siluan a reușit să devină autorul unei opere valoroase și citite. Stările lui interioare, respectiv căutarea, zbuciumul său, bucuria sau altele de acest fel, constituie elementele centrale ale acestor consemnări. Uneori, într-o manieră ce apropie spiritualitatea răsăriteană de cea apuseană, el vorbește, ca și Sfântul Ignațiu de Loyola, de importanța îndrumătorului spiritual sau de practicarea de exerciții spirituale.

Apropierea de Dumnezeu îl schimbă pe Siluan, făcându-l să nu mai aibă aceleași pasiuni ca înainte și redefinindu-i întregul univers axiologic. Dragostea pentru întreaga creație pe care o resimțise în tinerețile lui este reorientată înspre Dumnezeu, după ce acesta experimentează prezența Lui.

Prezența lui Dumnezeu în viața și sufletul lui sunt experiențe care îl învață pe starețul rus. Ele îl determină să împărtășească și altora bucuria sa, dar și să îi determine să se apropie mai mult de El. De aceea, uneori autobiografia sa spirituală conține pasaje cu valoare didactică.

Răspunsul la frământările lui, concentrat într-o frază scurtă și concentrată, a devenit un adevărat motto al vieții lui. El străbate ca un fir roșu atât autobiografia lui mistică de după aceea, cât și trăirea lui, făcându-l să ducă o viață pe care, dacă ar fi să folosim sintagma lui Nicolae Cabasila, am defini-o ca fiind ,,în Hristos”. După ce primește acest mesaj, acest imbold de-a merge mai departe, Siluan conștientizează atât efemeritatea condiției sale și a întregii lumi, cât și valoarea speranței și a iubirii. El se transformă astfel un mesager al celei din urmă, reliefând în paginile jurnalului său iubirea lui Dumnezeu care se reflectă asupra oamenilor și care schimbă inimile lor, făcând ca ei înșiși, prin iubire să se asemene cu el. Pasaje întregi din opera lui devin astfel fie scrisori de dragoste, fie pasaje în care această virtute este proslăvită.

Iubirea este și cea cu care se  încheie memoriile lui, într-o invocare scurtă ce poate fi considerată atât o rugăciune, similară pasajelor apocaliptice, cât și un imn în care este proslăvită și chemată iubirea lui Dumnezeu asupra întregii omeniri.

Jurnalul  călugărului athonit de origine rusă, Siluan, venerat ca sfânt în Biserica Ortodoxă, este, așadar, după cum se poate vedea, o operă aparte, atât prin structură, cât și prin conținutul sau mesajul lui, el fiind reprezentativ pentru autobiografia spirituală din spațiul răsăritean al celui de-al douăzecilea veac. Gândurile înșirate în paginile  lucrării, ce pot fi puse sub sloganul „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, au mereu în centrul lor un puternic filon mistic. Ele se deosebesc de celelalte lucrări exponente ale genului din mediul catolic, protestant și chiar cel ortodox, atât prin structura diferită și originală, cât și prin profilul autorului și prin dimensiunea neconfesionalizantă a lor, fapt ce le particularizează și le recomandă cititorilor dornici de a cunoaște experiența sa mistică și de a progresa ei înșiși în urcușul duhovnicesc.

Ierom. Maxim MORARIU

Recomandat pentru dvs.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sari la conținut