Şi cu solidaritatea cum rămîne?

Presseurop

Unele cuvinte sînt proprii vocabularului europenilor continentali. Nu-i auzi pe mulţi britanici sau americani vorbind despre “solidaritate”. Expresia aparţine capitalismului de piaţă îmbibat (în mintea anglo-saxonilor) de consensuri şi profeţilor unităţii europene. Dar în ultima vreme această solidaritate a dispărut. Astfel se explică faptul că euro şi Uniunea Europeană întîmpină dificultăţi atît de mari.

Două lucruri sînt necesare pentru ca Grecia să evite o prăbuşire economică şi socială catastrofală. Acestea sînt valabile şi dacă ea rămîne sau nu în zona euro. Primul este voinţa politică pentru ca Grecia să-şi reformeze în mod radical statul şi economia; cel de-al doilea este bunăvoinţa reciprocă între ceilalţi europeni pentru a încasa o factură considerabilă cauzată de greşelile şi fraudele fostelor guverne greceşti.

Întrebarea pertinentă este de a şti dacă aceste lucruri sînt realizabile. Condiţiile nu sînt prielnice. Dincolo de denumirea de “parteneri”, care marchează relaţiile Greciei cu celelalte ţări din zona euro, zace o lipsă profundă de încredere.

Dintr-un anumit punct de vedere, Grecia poate fi considerată o excepţie. Este mică şi este diferită. Celelalte ţări de la periferia zonei euro au profitat, mai mult sau mai puţin, de oportunitatea oferită de aderarea la UE pentru a deveni state europene moderne. Irlanda, cu toate problemele ei actuale, şi-a dezvoltat încrederea în sine în calitate de naţiune de sine stătătoare, eliberîndu-se de obsesia istorică legată de Marea Britanie.

Spania a intrat cu entuziasm într-o epocă modernă. Politicienii greci nu şi-au dat niciodată cu adevărat silinţa. Din perspectiva Atenei, UE a fost mai degrabă o sursă de venit decît o sursă de inspiraţie.

Portugalia s-a modernizat mai greu. Economia ei, precum cea a Greciei, este într-o situaţie foarte dificilă. Dar politicienii portughezi au dovedit că au voinţa de a îndrepta lucrurile. Ca atare, mai există încă o rezervă de încredere. Decidenţii de la Bruxelles şi Berlin pot spune că nu pun în aceeaşi categorie Grecia şi Portugalia.

Stabilirea acestor limite nu este atît de uşoară precum şi-ar dori aceşti politicieni şi înalţi responsabili. Motivul pentru care Greciei i s-a acordat atîta importanţă – deşi, în cele din urmă, nu reprezintă decît cîteva procente din producţia zonei euro – este datorat politicienilor care au permis ca soarta ei să devină simbolică pentru viitorul zonei euro. Contaminarea nu este o realitate economică, ci o invenţie politică.

Dacă pieţele ar fi fost convinse că Grecia este cu adevărat o excepţie, ea ar fi fost pusă în carantină de multă vreme. În schimb, a ajuns să fie percepută ca un test la un nivel politic mult mai larg, un test, să spunem, al solidarităţii zonei euro. După cum reiese dintr-un studiu foarte perspicace al grupului de reflecţie francez Notre Europe, solidaritatea are două aspecte. Cel al simplului acord tranzacţional – asigurarea reciprocă împotriva eventualităţii diverselor calamităţi – şi cel al interesului propriu luminat, care conduce guvernele să-şi definească obiectivele naţionale în cadrul unei strategii comune şi durabile de integrare.

Uniunea Europeană a fost construită pe baza acestui ultim aspect. Asta a fost relativ uşor acum 60 de ani. Ororile celor două războaie mondiale, ameninţarea comună reprezentată de Uniunea Sovietică şi încurajările din partea Statelor Unite au dat un impuls irezistibil la ceea ce părinţii fondatori au numit procesul construcţiei europene.

Solidaritatea nu a fost o noţiune dulceagă din partea idealiştilor federalişti. A făcut parte din evaluarea realistă a intereselor. I-a permis Franţei să pretindă la poziţia de lider pe plan politic şi Germaniei să-şi reconstruiască economia şi să păstreze vie perspectiva reunificării, în timp ce Italia putea să aspire la modernitate, iar statele mai mici să participe la treburile continentului.

Moneda unică a fost dovada ultimă a acestei îmbinări a intereselor naţionale şi reciproce – credinţa că viitorul economic şi politic al membrilor săi era atît de strîns legat încît să merite efortul unei regrupări fără precedent a suveranităţilor. Imensul ghinion al acestui proiect a fost ca el să fie lansat chiar atunci cînd majoritatea celorlalte impulsuri spre solidaritate – amintirea celui de-al Doilea Război Mondial, ameninţarea existenţială din partea comunismului, o Germanie divizată – erau pe cale să se stingă.

Deci solidaritatea de care s-a dat dovadă în timpul crizei euro a fost de genul tranzacţional, fără niciun plus: ţările creditoare vor face un anumit lucru doar dacă ţările debitoare vor face altceva în schimb. Am putea considera că este mai bine decît nimic. Pînă acum a menţinut barca pe linia de plutire.

Dar nu va putea să justifice niciodată de ce contribuabilii din Nord trebuie să plătească datoriile din Sud sau de ce populaţiile din Sud ar trebui să privească reformele ca pe o oportunitate, mai degrabă decît ca o pedeapsă. Pentru acest lucru este nevoie de celălat tip de solidaritate.