Şi a fost Ziua mondială a urbanismului…

RADU VIDA

Cred că sărbătorim mult mai mult de cîte zile avem în calendar! Dar „Ziua mondială a urbanismului” aduce în atenţia specialiştilor, dacă nu şi a publicului larg, marile probmele ale planificării oraşelor. Şi, credeţi-mă, nu-i puţin lucru, din moment ce se simte o tot mai acută lipsă a locuinţelor, infrastructură degradată, congestionarea transportului şi calitatea scăzută a vieţii.

Vă miră? Păi, nu prea e de ce. Pentru că, în 1804, spre exemplu, trăiau pe planetă un miliard de oameni, în 1987 eram deja 5 miliarde, iar astăzi depăşim bine 7 miliarde. Şi numai… chinezul, cu noua lui lege demogrfică, va aduce un spor de populaţie planetei cît alte… 7 popoare mari la un loc.

Şi toţi vrem la oraş!

Aşa că, fără îndoială, planificarea urbană din perspectivă globală şi preocupările pentru găsirea de soluţii la problema locuinţelor reprezintă priorităţi ale omenirii. Iar obişnuita, de-acum, conferinţă on-line a specialiştilor în domeniu a adus în discuţie „Regenerarea locuinţelor – consolidarea comunităţii”. N-au fost publicate încă concluziile finale. Este însă uşor de presupus că problemele se referă în special la efectele urbanizării asupra evoluţiei durabile a societăţi şi, cu siguranţă, a dezastrelor pe care le provocăm mediului înconjurător.

Nu mai sîntem singuri, aşa că putem spune că viaţa la oraş a devenit un deziderat pentru majoritatea locuitorilor planetei. Pleacă oamenii de la unităţile teritoriale de locuire mici, dar pleacă şi din oraşele mai puţin dezvoltate. Oameni care generaţii de-a rîndul au locuit în deşert, să spunem, locuire care, e clar, nu presupune nici un fel de confort, căută să-şi găsească „fericirea” în marile aglomerări urbane ale celor mai industrializate ţări din lume. Dacă, la început, doar munca îi disloca în număr mai mare pe aceşti vitregiţi, pînă la urmă, ai sorţii, acum orice motiv este bun pentru a găsi adăpost în zonele urbane dezvoltate. Să ne amintim ce criticaţi am fost cînd, forţînd industrializarea ţării, am distrus cîteva din satele patriei. Acum, istoria se repetă. Dar la alt nivel. Cu toată diferenţa de mentalitate, cultură, pregătire, religie ş.a.m.d., ţările occidentale încurajează golirea unor aşezări umane tradiţionale, aflate, din toate punctele de vedere, cu multe secole în urma lumii civilizate. Dezechilibrele se vor simţi după ani şi ani. Iar nefericirile din ambele… tabere vor agrava „cicnirea civilizaţiilor”.

Dinamica motivaţională a disclocării populaţiilor s-a intensificat în aşa măsură, încît nici o nouă aşezare umană nu mai este concepută ca sate moderne, cu aproape toate facilităţile citadinului, în care, între noi fie vorba, şi-au găsit refugiul nenumăraţi semeni în anii consolidării capitalismului european.

Vectorul este de la mic la mare. Şi într-un fel este de înţeles acest lucru, din moment de marile aglomerări urbane oferă omului tot ceea ce-şi doreşte. Şi chiar şi ce nu-şi doreşte. Sigur, ambianţa nu este pentru toată lumea la fel. Dar chiar şi cel mai amărît imigrant cere sau, pînă la urmă, se fofilează într-un mare oraş, chiar fără să ţină cont de existenţa sau inexistenţa, pentru el, a unui habitat la standardele cerute de secolul în care trăim.

Extinderea urbanizării aduce însă şi multe necazuri. Nu le enumerăm aici, fie şi pentru că spaţiul tipografic nu ne permite. Dar rămîne mereu întrebarea: goana după urbanizare excesivă face din om un aliat sau un duşman al naturii?