Sergiu Alex şi melodiile sufletului

Într-o vreme în care educaţia muzicală, la fel ca întreaga educaţie, de altfel, e lăsată în paragină şi uitare, în locul ei năvălind urile politice sau spectacolele deşănţate şi de prost gust, triviale şi comerciale în cel mai înalt grad (ale lui Dan Negru şi ale altora, care suplinesc frumuseţea cîntecului şi a dansului cu supralicitarea goliciunii femeieşti), singurul loc în care se mai manifestă respect pentru muzica de calitate sînt emisiunile radio. Aici s-au mai păstrat, ici şi colo, cîte un specialist, care simte muzica în chiar vibraţia ei magică, viscerală, şi o transmite, însoţind-o de un comentar de bună calitate publicului meloman, care la ore tîrzii din noapte se lasă vrăjit de melodiile sufletului. Între aceşti pasionaţi de reveriile muzicale se numără şi clujeanul Constantin Ivaneş, cunoscut publicului mai ales sub pseudonimul Sergiu Alex, specializat în new classical, new age music sau contemporary instrumental, care a parcurs, odată cu schimbările de gust şi de inovaţie muzicală, toate treptele unei iniţieri metodice şi de lungă durată. Ca specialist desăvîrşit ce se află, el nu s-a limitat nici o clipă la repertoriul clasic românesc, la noutăţile de pe piaţa noastră muzicală, ci a „vînat”( acesta e termenul potrivit) cele mai noi şi mai spectaculoase apariţii publice ale unor artişti, care au modificat radical relaţia dintre ei şi publicul ascultător, intervenind direct în diagrama gustului, din întreaga Europă şi dincolo de ocean. Prezent (uneori fizic, cînd şi-a putut permite, alteori doar prin înregistrări de mare acurateţe) la spectacole europene de mare răsunet, el şi-a lipit propria inimă de bătăile inspirate ale unor interpreţi, dăruiţi şi născuţi pentru a adăuga propria lor notă caracteristică la marea simfonie universală. Aceste „întîlniri mirabile”, cum le-am putea numi, au născut două cărţi de o structură şi o strălucire aparte, care s-au dorit a fi instrumentul prin care publicul să vină şi mai aproape de muzică. Ele se intitulează Incursiuni de meloman (ed. Eikon, 2010) şi Muzică în noapte (ed. ?coala Ardeleană, 2015), căci departe de a păstra doar pentru el tainele înfrăţirii cu muzica de bună calitate, Sergiu Alex a dorit să-i apropie pe cititorii săi de frumuseţea binecuvîntată a muzicii, să le fie un fel de ghid şi companion în încercările sale de a-i convinge să se lase purtaţi în lumea fascinantă a sunetelor, acolo unde el, zilnic sau săptămînal, comenta în miez de noapte creaţii cu mare putere de sugestie, oferind detalii de mare fineţe componistică şi interpretativă şi călăuzindu-şi ascultătorii în acest labirint fascinant al capodoperelor. Cea dintîi dintre cărţi încearcă să facă cunoscute la noi profilul interior al unor interpreţi senzaţionali, precum Enya, Aeoliah, Diane Arkenstone, Reverberi în Rondo Veneziano, Sarah Brightmann, Mike Oldfield, Vangelis, Michel Pepe, Yanni şi alţii, care au reprezentat tot atîtea moduri de înnoire a spiritului şi a-l înălţa în sublim. Enya este o zînă celtică ieşită din pămîntul Irlandei, pe care o descrie astfel: „O apariţie supranaturală, eterică. Îmbrăcată întotdeauna în negru, cu un crucifix pe piept, alunecînd uşor în întîmpinarea celor care o aşteaptă. Vine dintr-un alt tărîm, poate din Tir Na Nog, aducînd cu ea o muzică nemaiauzită de muritori, o muzică de vis.” La rîndul ei, Diane Arkenstone este o altfel de prezenţă: „Spirit sensibil, interiorizat, iubitor al poeziei şi magicului din muzică, Diane învăluie, tandru şi protector, sufletul ostenit al ascultătorului, cu un văl eterat de tonuri”. În acest fel, în cuvinte alese şi meşteşugite, ne sînt prezentate şi alte figuri de prim plan ale muzicii contemporane: Anna Netrebko în „Traviata”, Reverberi în „Rondo Veneziano”, chitaristul de mare talent Mike Oldfield, pianistul Richard Clayderman, profesorul Giovanni Sartori, violonistul grec Yanni Hrisomallis, soprana Sarah Brightman, lira lui Stamatis Spanoudakis sau Michael Pepe. Comentatorul nostru stăruie îndelung asupra calităţilor fiecăruia dintre ei, făcînd disocieri, asociaţii, oferind date biografice sau drumul afirmărilor, într-un limbaj elevat, suplu, fluent, plin de momente de adîncă trăire sufletească, căci Sergiu Alex simte nevoia să ni-i apropie pe Verdi, Mozart, Rossini, Beethoven, sau pe alţi compozitori de clasă, purtîndu-ne în lumea lor fermecată şi accesibilă numai celor care simt că trebuie să facă un pas înainte în marele proces al cunoaşterii. În acest sens se simte dator să-i mulţumească muzicologului George Bălan pentru ideea Musicosophiei, înţeleasă ca Artă a Ascultării, şi să facă alături de el primii paşi în cucerirea unui public fidel.

Mai recent, cartea Muzică în noapte vine să ne confirme spectrul larg de preocupări ale „melomanului” clujean, în postura de „ghid” specializat, angrenat într-o pledoarie deloc plicticoasă şi scolastică despre efectele muzicii asupra omului modern. Parafrazînd un titlu de carte a lui Al. Paleologu, Bunul simţ ca paradox, prin „Bunul gust ca paradox”, Sergiu Alex deschide alte ferestre de înţelegere şi apropiere de muzica clasică sau de cea modernă, insistînd asupra artei fado-ului, a flamingo-ului, dar şi asupra concursurilor cu public care au scos la iveală talente nebănuite printre participanţi. Tot ceea ce ţine de acest sistem de scoatere la lumină a talentelor, de subliniere a vocaţiilor ascunse, Sergiu Alex le oferă soluţii şi posibilităţi de aprehendare. În eseul Celor care nu iubesc muzica clasică le recomandă o suită de opere menite să-i convertească, să le ofere posibilităţi de apropiere faţă de acest tip de muzică, pentru a găsi răspunsuri la toate întrebările lor speciale. Bolero-ul lui Ravel se află printre acestea, alături de muzica promovată de Yanni sau Hans Zimmer. Că e vorba de Atena, de Los Angeles sau de Radio Luxemburg puţin contează. Nu contează de asemenea dacă e vorba de muzica de operă, de marii creatori de simfonii sau de muzica uşoară. Ceea ce contează este slujirea devotată a acestei arte, încercarea de a pătrunde în profunzimea discursului muzical specific, spre a atinge acea zonă de katharsis, binefăcătoare sub toate raporturile sufletului omenesc. Atunci cînd aceasta ne aduce alinare, încredere, înălţare sufletească, participare directă la marea taină a lumii, atunci ne-am apropiat ca „melomani” de o stare binecuvîntată. Între aceşti mari mesageri în drumul spre frumuseţe este evocată figura mitologică a Amaliei Rodriguez, muzica practicată de Bogdan Ota sau de Kitaro, „artistul sacerdot”. Multitudinea de ipostazieri muzicale e un bun prilej pentru Sergiu Alex de a propune incursiuni în lumea lui Shakespeare, în spaţiul virtual al lui Toscanini, în filosofia muzicii de la Adorno, a lui Vasari, Eco, Kundera şi George Călinescu. Invocarea acestor nume sacre este făcută pentru a aduce argumente împotriva kitsch-ului, pentru a ne propune să depăşim spaţiul diletantismului şi improvizaţiilor dubioase, pentru a ne cantona în lumea marilor creaţii şi a marilor artişti. Îndemnul său este „Ascultă cu inima!”, pentru care ne dă ca exemplu spectacolul cu „Traviata”, din 7 august 2005, la Salzburg, pe care l-a urmărit la faţa locului. Emoţiile sale sînt comunicate cu o sinceritate cuceritoare: „Lungi, molcome şi tînguitoare sînt notele acestea ce încep Il preludio (…) Un orologiu enorm, în partea dreaptă a scenei. Sprijinit de peretele albastru-gri al fundalului, el ameninţă vietatea gînditoare numită om cu arătătoarele-i fatale. Violetta, dama cu camelii, este acum, în timpul uverturii, un personaj „mut”. Dar „povesteşte”, alături de implacabilul Destin, personajul sobru şi neîndurător ce străjuieşte maşina aceasta infernală cu care a fost înzestrat – orologiul. Ea imploră Destinul acesta care o pironeşte cu ochi reci şi indiferenţi să-i mai îngăduie cîteva clipe de fericire înainte de a-i pecetlui soarta. Din jocul acesta mut, spectatorul află întreaga tramă a poveştii, fără a fi nevoit să apleze la un libret sau comentariu” etc. Cu asemenea „tîlcuire” spectacolul văzut de autor la Salzburg devine un bun al tuturor, o parte din trăirile autorului fiind însuşite acum de cititor. Peste tot, Sergiu Alex beneficiază de această forţă de magie a cuvîntului pentru a convinge, pentru a-i deveni prieten şi confident. Mulţimea de mesaje pe care le primeşte după fiecare emisiune pe Facebook, prin SMS-uri sau prin scrisori denotă faptul că evanghelia iubirii şi frumuseţii propovăduite de el are tot mai mulţi adepţi şi că, în golul infinit al Timpului, vocea sa călăuzitoare prin eter devine un punct de referinţă, o formă de mîngîiere şi de terapie sufletească. Acesta este sensul cel mai înalt al muncii sale de „meloman”, de iubitor al muzicii şi de servitor al bunului gust.

Mircea POPA