Securitatea

RADU VIDA

N-am să încorsetez termenul în nici un fel de definiţie, cu atât mai mult cu cât, astăzi, complexitatea cuvântului are şi conotaţii moderne. Depăşind, desigur, vechile stigmate sau derutantele percepţii trecute.

Avem nevoie de securitate!

Iar acest adevăr este demonstrat şi de alţii, mai cu moţ decât noi, entităţi statale care o duc mult mai bine şi, aparent, se complac în… beatitudinea fericirii belşugului diurn. Elveţia, un exemplu. Acolo funcţionează şi democraţia, şi reala protecţie socială, şi consultarea populară, dar şi paza bună ce, se ştie, alungă primejdia rea. Evident că elveţienii n-au fost îndoctrinaţi cu tot felul de inepţii despre serviciile secrete, după cum tot adevărat este că Securitatea noastră a fost greşit amalgamată cu felurite alte organe. Represive. Răcanul era securist, gardianul caftangiu – securist, cei de pe „frontul nevăzut” şi cei care aduceau belşug de informaţii în legătură cu duşmăniile altora, ca şi delatoru’ – la fel ş.a.m.d. Oamenii din umbră, însă, cei care culegeau informaţii şi sintetizau, coroborau sau disociau întru binele ţării au fost băgaţi tot în oala cu lături. Rezultatul? Cel pe care l-am văzut şi îl vedem: „Jos securitatea!” Convenabil, atât pentru străini, care umblă pe acilea ca prin loboda celui Vodă, convenabil şi pentru ai noştri, trepăduşi, care, sub masca lui „jos!” îşi fac, bine-mersi, mendrele.

Dacă tot am pomenit de elveţieni, trebuie să spun că la ultimul referendum, populaţia a fost întrebată dacă securitatea poate fi întărită. Participarea la vot? Foarte numeroasă. Rezultatul? Unul responsabil. Covârşitoarea majoritate a fost de acord că e nevoie ca serviciilor secrete elveţiene să li se acorde puteri sporite.

De ce?

Pentru că s-au înmulţit spionii străini, pentru că extremiştii violenţi îşi fac tot mai mult de cap, pentru că hackerii – spionii moderni, au devenit o reală ameninţare. Aproape 70 la sută dintre alegători au spus: Da! E nevoie de mai mulţi bani, de mai multe investiţii în aparatură de ascultare/ supraveghere, de mai multă vigilenţă. Iar argumentele, aleatoriu înregistrate de presă, au demonstrat numitorul comun al acceptului: securitatea colectivă este tot atât de importantă ca şi securitatea individuală, Că una fără alta nu se poate. Că împreună fac ca liniştea şi bunăstarea să aibă un gust şi mai bun.

Fără nici o legătură cu cele spuse mai înainte, şi la noi s-a cerut întărirea sistemului naţional de securitate. Asta pentru că, datorită apartenenţei la NATO şi România intră, mai abitir, în cercul celor vizaţi de spioni, hackeri, extremişti… Au fost deja atacate reţele de utilităţi, iar loviturile (cibernetice, în principal) au fost sponsorizate de state… prietene. De fapt, în această lume, nu există aşa ceva. Există interese. Restul e apărat de serviciile secrete. La noi, aşadar, nu se cer bani şi infrastructură. Ci legi! Şi nici acestea nu se dau. Pe când elveţienii de care vorbeam au suplimentat, temeinic, bugetul securităţii statului. Opoziţia? A spus. S-a văitat, mai exact, că rezultatele referendumului aplicate, vor avea efecte negative asupra dezbaterilor civile, punând sub semnul întrebării neutralitatea Elveţiei (?!?). La noi, explicaţiile la diferite nivele n-a convins că trebuie păstrat un echilibrul între libertăţile cetăţeneşti şi nevoia de apărare a securităţii sub toate formele ei. Dar pînă la urmă, treaba este tot atât de simplă, ca exprimarea unui contemporan oarecare: „pe mine poate să mă asculte oricine, pentru că nu am secrete care să lezeze pe celălalt”.

Punct.