Secunda care se opreşte…

Radu VIDA

De fiecare dată tragem aer în piept.
Şi sperăm, credem chiar, că va fi mai bine. Că următorul an va aduce împlinirile, care nu şi-au găsit timpul pentru a deveni realitate.

Înainte ca paharul de şampanie să-şi lase licoarea să şteargă amintiri, toată lumea are datoria să descifreze mărturisirile de peste an:
A fost bine? A fost mai puţin bine? Ce n-a mers aşa cum trebuie? Şi, mai ales, ce aşteptăm de la Anul cel Nou?
Mîncăm. Şi bem. Glumim. Şi ne bucurăm. Aşteptînd, conştient sau inconştient, secunda cea neiertătoare, care, cinic poate, se opreşte şi ne face cu ochiul.

Acum?
Atmosferă de reprezentaţie. E seara în care, fiecare dintre noi, poate să se simtă un pic, acolo, o fărîmă de timp, zic, actor. Şi să iasă cumva din ritmul ordinii universale, prestabilite. Să se dezbrace, vasăzică, de celelalte haine, în care scene de zi cu zi au fost jucate după anume imbold, şi să îmbrace alte haine, de clovn, poate, în care să se simtă mai puţin încorsetat. Mai liber. Să facă ceea ce n-a putut face în zilele de peste an. E secunda cea magică, cînd feţele semenilor strălucesc. Parlamentar sau boschetar, ministru sau acar, preşedinte sau spion, îşi deschid cumva spre lumina stelelor sufletul. Şi le captează, oarecum, energiile. E felul nostru, omenesc, de a merge mai departe.

Şi cum spuneam, tot leatul rememorează.
Refacem, cu alte cuvinte, heraldica fiecăruia dintre noi. Am ridicat străzi vineţii – punţi pentru suflete -, am înălţat clădiri, ce vor adăposti, peste ani, stratificarea noastră culturală, am zidit trăinicii pentru comunitatea în care vieţuim, am…

În clipa aceasta, care stă, cuminte, pentru a trage linie, lucrurile mai puţin plăcute îşi estompează contururile. Da: se aud rezonanţe de paşi, veniţi din depărtări ancestrale, dar e clar, ca lumina stelelor din această noapte de vis, că timpul a îmbunătăţit mersul nostru înainte. Şi, iată, colţurile se rotunjesc, iar ce a mai rămas din neînţelegeri, răzvrătiri şi ură, se transformă în profiluri neaşteptate.

Secunda asta, de care vorbesc acum, e ca o albie de rîu, costumată într-un lung şi leneş anteriu de bunăvoinţă. Închideţi ochii: apa e limpede, unduirea ca un viers de dragoste împărtăşit şi nimic nu poate prevesti trăsnetul ce va să vină şi să tulbure bucolicul! Furtuni înspăimîntătoare! Tornade dezlănţuite! Le vom da cuvenita importanţă la momentul potrivit.

Poate.
Dar, pînă atunci, clipa cea îngăduitoare aşterne la picioarele noastre linişte. Şi bucurie. De vrem, de nu vrem, de ştim, sau nu ştim, clipa aceasta nu poate fi ratată. E clipa de dintre ani. Acolo, în încremenirea de o secundă şi curgerea eternă, fiecare dintre noi îşi (re)găseşte avatarurile. Şi, uimit, opinteşte spre un pic de mai bine.

E clipa în care nu mai ajunge nici clopotul firii, nici gîndul cel rău. Doar viers dulce din dulcea Basarabie: „Secunda-mi ajunge,) Vă las vouă ora,) din ea să refaceţi) Veacul tuturora! – zice din răsuflare de sfeşnic poetul Traian Vasilcău.

Restul e clinchet de pahare, urări de sănătate, bucurii şi tot binele din lume. Pentru prieteni şi duşmani, deopotrivă:
La mulţi ani!