Se mută teatrul? Balamucul?

RADU VIDA

Nu ştiu cine a spus pentru prima oară, dar trebuie că a fost un răcan de seamă: teatrul de operaţiuni. A fost însă o combinaţie nefericită, cu atît mai mult cu cît, la … răzbel nu se joacă teatru. Se trage şi se moare de-adevăratelea.

Omenirea se bate de cînd e lumea şi, se pare, nu s-a plictisit. Ia cîte o pauză, aşa, să uite de orori, şi o ia de la capăt. Se înarmează, îşi măreşte efectivele şi, cînd dă p’afară, pac! La războiu’, cum zicea nenea Iancu. Numai că, aici, nu se povesteşte de împuşcat cu cuvinte şi împroşcat cu invective. Alea piţigă şi ies, vorba aia, la prima spălare.

Acum, iar e groasă.
Se învîrtoşează şi Rusia, şi Statele Unite ale Americii, şi China dar şi Japonia. Pretexte se găsesc oricînd, iar motive… Ştiu eu dacă ar exista vreun motiv serios pentru a declanşa vîlvătaia?! Nu cred. Dar, neîndoielnic, nu aşa gîndesc strategii războiului, politicienii belicoşi şi alienaţii. Sigur, cei aflaţi în mijlocul evenimentelor şi cu mari puteri decizionale.

Experţi într-ale uciganiei vorbesc tot mai mult despre mutarea interesului distrugerii în spaţiul cosmic. Acolo unde, într-o clipită, stelele pot deveni din inspiraţie poetică, respiraţia rece şi cea din urmă a universului nostru.

Costuri uriaşe. Şi instrumente complexe. Iată ce au creat mai pe faţă, mai pe dos armatele lumii. Cele mari, desigur. Iar revista Scientific American spune răspicat: există un risc considerabil pentru declanşarea unui război spaţial. Autorul, analistul miliar Lee Billings, ştie ce spune. El a demonstrat cu argumente de netăgăduit că Statele Unite ale Americii nu mai sînt singurii care pot revendica „spaţiul de deasupra noastră”. Iar strategiile Rusiei şi Chinei obligă, cică, SUA să-şi întărească prezenţa pe orbitele circumterestre.

În jurul Planetei, zice-se, se învîrt peste 1300 de sateliţi activi, care asigură comunicaţiile terestre. Şi ce mai asigură?

La această întrebare informaţiile rămîn strict secrete. Asta pentru marele public. Dar puterile mondiale ştiu ce şi cum. Concurenţa e acerbă. Şi fiecare încearcă să contracareze orice pas înainte al celuilalt. Scuturi anti, cu directă corespondenţă pe Terra, „plasă de stele”, zice, care au o serie de arme cu laser, atomice şi electronice… Şi cine mai ştie!

Cert este că, de la o vreme, supremaţia Statelor Unite este periclitată. Pînă cînd erau singuri, nu prea era nici un pericol. Asta pentru că americanii se simţeau în siguranţă, stăpîni, cum ar veni, pe nesfîrşirea spaţiului. Timid, europenii au început să ţină trena. Dar chinezii, ruşii şi japonezii au pus la punct nu numai strategii, ci şi armament de mare forţă, care se extinde, tot mai mult, în jurul Planetei.

Şi… cauzează.
Pericolul izbucnirii unui conflict spaţial stă, aşadar, în ameninţarea supremaţiei SUA şi a dorinţei terestre de acaparare a cît mai multe bogăţii… energetice. Ne lăudăm că sîntem în ce mai tare alianţă constituită după război. De acord. Dar şi înainte de război eram în cea mai tare alianţă. Şi, cînd lucrurile s-au complicat, ne-am dat cu ceilalţi. Mai marii şi mai… forţoşii zilei. Şi ce-am cîştigat? Nimic. Am plătit de ne-am uscat pentru că „la început, am fost cu cei tari”. Şi, după, am plătit celor care deveneau tari, pentru că ne-am dat cu cei… ceilalţi tari. În traducere libră: ăi mari nu plătesc niciodată! Ci doar se lasă plătiţi de către cei mici. Care, nu-i aşa, o şi încasează cînd treburile nu ies, în practică, cum arăta, în teorie, calculul hîrtiei. Iar „prietenia” ţine pînă cînd cei mari îşi schimbă optica.
Şi-şi fac mendrele, desigur.