Scriitorul-Mitropolit sub vremuri

Anevoie descriu acest munte prin ale cărui văi și peșteri am hălăduit cu desfătare, ale cărui versante însorite le-am escaladat cu temeritate, unde am inspirat mireasmă de brad și ozon, am ascultat susur de apă și am băut la izvor, m-am înfiorat de țipetele sălbăticiunilor din codru, am văzut prădăciuni feroce devorându-și prada, m-au entuziasmat triluri unduioase slobozite din gâtlejuri armonioase. Acest munte prețios se numește Valeriu Anania și potecile defrișate se adună de jos în sus în admirabila carte de 700 de pagini, tipărită în anul 2008, la Editura Polirom, intitulată Memorii. Între copertele remarcabile se află una dintre cărțile de căpătâi ale literaturii române contemporane.

Afirmă la un moment dat autorul: „Mi-a dat Dumnezeu darul /…/ de-a mă adapta repede oricărei condiții de viață”( p. 336 ), „pentru că aveam demonul neastâmpărului și nu-mi venea să șed” (p. 85). Era de fapt un tânăr născut să fie lider, iar în situații speciale să se comporte ca atare.

În adolescență este redactor fondator al revistei Dacia rediviva, membru al Frăției de Cruce din cadrul Seminarului Central din București, când, în anul 1936, „adormeam cu Căpitanul în gând”, fiindcă „îi devenisem soldat” (p. 11). Cam în aceeași vreme se alătură camarazilor pe șantierul din Drăgășani pentru construirea unei biserici, însă dezbracă iute cămașa verde, pentru totdeauna, fiindcă exista un anume consătean care îmbrăcase o astfel de cămașă: „Mihale al lui Augustin era lepădătura satului” (p.17).

Excelent orator la tinerețe și la vârsta senectuții, electrizează centrii corticali ai masei de studenți clujeni, când forțe autohtone ostile s-au opus deciziei Marilor Puteri, în 1946, de a recunoaște „Românei drepturi suverane asupra Ardealului” (p.114). Afirmă memorialistul: „…autoritatea mea devenise indiscutabilă… mă simțeam solidar cu destinul” (p.122). Această puternică valoare morală este preluată de presa timpului. Anania devine „micul Căpitan al Daciei Superioare” (p.133). Afirmă tânărul student, stăpânit de demonul neastâmpărului, prin pana vigurosului prozator de mai târziu: „Mi-am aruncat rucsacul în spinare și mi-am înfipt genunchii în nămeți” (p.96). Se ascunde prin munți, găsește adăpost și ospitalitate la mănăstiri și localnici din zonele Vâlcei, Făgărașului, Sibiului, Bistriței, Apusenilor, unde întâlnește preoți, călugări și călugărițe, țărani și ciobani înzestrați cu bunătate, inteligență, înțelepciune, persoane pe care autorul izbutește să le transforme în veritabile personaje de literatură beletristică: vlădica Eugeniu Laiu, preoții Ghedeon și Gherasim, maicile Artemia, Tiberiada, Olga, Eleonora, Achilina, Veniamina și altele. Bunăoară, părintele Gherasim poartă cămăși „făcute de el din șervețele pe care le aduceau țăranii la slujbe” (p.47). Prin simplă prezență, maica Artemia radia frumusețe fizică și sufletească: „Îmi aducea în odaie și surâsul ochilor ei migdalați, luminați pe dinăuntru de niște efluvii romantice” (p. 202).

Destinul îi va oferi autorului o tinerețe zbuciumată, fortificată însă cu dârzenie, cu suficiente resurse pentru ca luptătorul Valeriu Anania să iasă victorios. Începe studiile teologice la București, continuă la Cluj – Sibiu (din 1945), unde este concomitent, puțină vreme, student medicinist bursier, le finalizează la Sibiu, iar după câțiva ani de la absolvire își susține examenul de licență cu nota maximă la București. Acest interval luminos de timp și de iluminare, de zidire a viitorului scriitor de înaltă valoare intelectuală este estompat de ceea ce autorul numește Parada închisorilor: Malmaison, detenția de la Curtea Marțială, Târgu-Jiu, Ploiești, un „proces în umbra lui Kafka”, Uranus, iarăși Ploiești, Jilava, în final Aiud, de unde este eliberat la 1 august 1964, după 6 ani și 2 luni, iar în prima parte a acestei întunecoase parade de stat în detenție din toamna anului 1943, până în aprilie 1944. În cele mai multe pușcării deținuții supraviețuiau în mizerie („mirosea a balegă de cal și a sudoare de om”, p.30 , „vorbele întrecându-se cu haznaua în a împuți văzduhul”, p.63), cu hrană superficială („mămăligă săracă și gamela cu foloștină”), „în lupta scârboasă cu muștele, puricii, ploșnițele, pentru că era vremea când. individul devine omul-fișă, omul-dosar, omul-cazier, omul amprentă digitală” (p.32), suficiente motive de autoconvingere „că în pușcărie psihologia omului se schimbă radical.” (p. 59). Totuși, după eliberarea de la Aiud, la scurtă vreme, notează autorul neînnegurat de patimă: „Nu mă gândesc niciodată cu venin la anii mei de pușcărie” ( p.33 ). Chiar dacă în timpul absurdului proces, când avocatul apărării impus devine acuzator, acuzatul se pomenea „.urlând și mușcând văzduhul” (p. 282). La Pitești potcovarul îi fixează lanțul la picioare, la anchetă era torturat, lovit la tălpi cu vâna de bou și cu vergele până leșina, trezit apoi cu apă rece, aruncată peste trupul lui cu o găleată: „.ostenisem urlând și îmi ziceam că mor” (p.271), când, în fine, era adus în celula în care „se așeza o liniște de cimitir, în care morții meditează pe propriile lor morminte” (p.248).

Cititorul atent descoperă periodic dragostea și grija memorialistului pentru fratele său Dumitru/ Mitică, aflat în detenție pentru ani mulți, dragostea pioasă pentru părinții săi îndurerați, decedați când ambii fii erau privați de libertate.

Patriarhul Justinian Marina îl descoperă la mănăstirea Bistrița, unde sosise din București, în drum spre Băile Felix. Valeriu Anania se afla în sala de lectură a Bibliotecii Academiei, într-un sfârșit frumos de septembrie: „Mi-am ridicat ochii de pe carte și am văzut prin fereastră cum se desprind frunzele galbene în parcul Bibliotecii Academiei. Am închis cartea și am plecat” (p. 169) la Bistrița, când l-a întâlnit patriarhul. Pleacă la București, unde este numit intendentul Patriarhiei, apoi inspector pentru învățământul religios și profesor asistent la Institutul Teologic, decan al Centrului de Îndrumare Misionară și Socială a Clerului de la Curtea de Argeș, director al Bibliotecii Palatului Patriarhal, atribuții onorate cu responsabilitate profesională și managerială, cu perspicacitate și promptitudine, la fel cum mai târziu s-a comportat la Detroit, în calitate de trimis al Bisericii Ortodoxe Române (1965-1976). Autorul prezintă fără echivoc cele două episcopii româno-americane, fapt care dezvăluie că „dezbinarea românilor americani a căpătat forme neutre” (p.139). Existau așadar episcopia legionarilor, cu episcopul Valeriu Trifa, și episcopia în fruntea căreia a fost ales Victorin Ursache, la propunerea lui Bartolomeu Anania. În înalta sa calitate de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române participă la felurite întâlniri, simpozioane, congrese organizate în lumea întreagă, totodată acționează cu pricepere și perseverență în activități culturale pentru românii din State și nu numai.

De-a lungul vieții, Valeriu Anania cunoaște scriitori importanți: „sublimul Arghezi”, căruia „parcă numai câinii îi rămăseseră credincioși și fluturii nopții”, Ion Luca, Radu Gyr, Gherghinescu Vania, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Marin Preda, N. Tăutu, Laurențiu Fulga, Al. Balaci, Mihail Șora, regizorul Ion Șahighian, actorii George Vraca, Ninetta Gusti și alții. În anii petrecuți la Detroit susține o bogată corespondență cu Dan Zamfirescu, Dumitru Micu, Mihai Gafița, Aurel Martin, Liviu Ciulei, cu episcopi și preoți de la Paris, îi cunoaște pe N. Manolescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Aurora Cornu – prima soție a lui Marin Preda. Cunoaște, de asemenea, scriitori și oameni de cultură români exilați pe mapamond: George Uscătescu, Mircea Eliade, Mișu lancu, Ștefan Baciu, Mira Simian, Ion Cârja – Făgădaru, născut în comuna Mihai Viteazul de lângă Turda, colaborator la „Pagini literare” (1934 – 1944) – revistă condusă de Teodor Murășanu -, Nicu Cara- nica, fiul dirijorului și compozitorului Ion Caranica, fratele scriitoarei Eta Boeriu, născută la Turda, precum și alte personalități cărora memorialistul le redactează valoroase portrete literare.

Bartolomeu Anania a lucrat cu spor sub patru patriarhi, trei fiind astăzi plecați în rândul celor drepți: Justinian Marina, Iustin Moisescu, Teoctist Arăpașu. În anii 70 ai secolului trecut, părintele Anania se pensionează și se retrage la Mănăstirea Văratec, unde veneau periodic să se odihnească Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valeria Sadoveanu și fiica scriitorului, Profira Sadoveanu, scriitoarea Ștefania Velisar-Teodorescu (Lilly), dar și Cornelia Pillat, văduva lui Dinu. Strădanie uriașă a depus autorul în crearea unei noi versiuni a Bibliei lui Șerban, tipărită în anul 1688, anterioara traducere fiind semnată de scriitorul Gala Galaction în anul 1936: „… Se apropia vremea uneia care să-și împroprieze vârsta de acum a limbii române” (p. 649). Totodată definitivează, după anul 1990, Noul Testament. Își amintește cu bucurie de premiera piesei sale de teatru „Hoțul de mărgăritare”, spectacol regizat de Marin Aurelian, prezentat în noiembrie 1992 la Teatrul de Stat/ Național din Turda. Coincidența face ca în luna ianuarie 1993 Bartolomeu Anania să fie ales Arhiepiscop în „scaunul vlădicesc” de la Cluj. Autorul notează cu mândrie și înțelepciune: „Am înțeles că Biserica își recheamă sub drapel pe bătrânul ei oștean” (p. 691).

La un moment dat autorul afirmă: „Timp de 22 de ani Văratecul a fost… principalul atelier de lucru intelectual” pentru sine ( p.645). Scrisul a rămas întotdeauna principala râvnă a scriitorului, fiindcă acesta avea mereu proiecte de scurtă și de lungă durată. De aceea, chiar și în multele închisori „…continuam să scriu prins de un fel de furie împotriva tuturor celor ce erau liberi, efect al «drogurilor de sinceritate»”( p.298 ). Scrie dezlănțuit în libertate, „scrie” în memorie în anii de detenție, astfel că la Aiud „lucrasem și înmagazinasem în memorie peste zece mii de versuri” (p. 322), când finalizează piesele de teatru „Steaua Zimbrului”, în 1961 și „Meșterul Manole”, în vara anului 1963.

Volens-nolens prozatorul Valeriu Anania oferă acestor Memorii aura unui veritabil Bildungsroman, în care freamătă existența câtorva zeci de personaje, dotate cu viață extrasă dintr-un puhoi de evenimente, stări sufletești, reflecții. Autorul traversează cu brio această lume de Infern și Paradis, recreând-o, fiindcă a știut să descopere bucuria oferită de starea de normalitate și „bucuria suferinței” (p.153). Cu înfățișare de Voievod pe supracopertă, scriitorul Valeriu Anania are de fapt înfățișarea Mitropolitului Bartolomeu Anania, a omului vulcanic și cumpătat, înțelept și persuasiv, curajos și integru, posesorul unei memorii rar întâlnite, dar și al unui viguros talent creator. Continuă să rămână contemporanul nostru, confirmând cu succes previziunea profesorului universitar de anatomie și scriitorului Victor Papilian: „Văd că ești făcut să strălucești!”. Tot astfel strălucește această amplă carte intitulată Memorii, pe care o situez, convins de multiplele ei calități, între cele mai izbutite cărți ale deceniului trecut.

Mircea Ioan CASIMCEA