„Schimbarea la Față” în Evangheliile sinoptice

Schimbarea la Față a lui Iisus s-a petrecut la puțină vreme după ce între El și ucenici a avut loc un scurt dialog asupra identității Sale, pe când se găsea în părțile Cezareii lui Filip: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul; alții, Ilie; alții, Ieremia sau unul dintre profeți”. Și le-a zis: „Dar voi, voi cine ziceți că sunt?” Răspunzând Simon Petru, a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu!“ (Mt. 16, 13-17).

Cu această mărturisire a lui Petru, rostită desigur, în numele tuturor, convorbirea s-a încheiat sub pecetea tainei. Episodul Schimbării la Față nu poate fi separat de cuvintele pe care Mântuitorul tocmai le-a spus ucenicilor Săi și de făgăduința făcută în Cezareea lui Filip (Mt. 16, 28; Mc. 9, 1). Dimpotrivă, episodul este strâns legat de această profeție și reprezintă împlinirea ei.

Hristos se schimbă la Față pe Muntele Tabor, arătându-le Apostolilor dovada anticipată a Învierii și dumnezeirii Sale, precum și a mântuirii celor care cred în El. Astfel este confirmată „mărturia lor dată Lui prin Petru, la Cezareea lui Filip că El este Hristos Fiul lui Dumnezeu”. Dovada acestei mărturii este necesară deoarece, după mărturisirea lui Petru, Hristos le vorbește Apostolilor despre moartea Lui din care va învia, ceea ce le-a produs o „sminteală de natură să le slăbească mărturia dată despre dumnezeirea Sa”.

Pe Tabor, în prezența Apostolilor Petru, Iacob și Ioan, Iisus renunță pentru câteva momente la ipostaza chenotică și, „îmbrăcat în lumina ce izvora din Sine Însuși, se arată flancat de Moise și Ilie, cu care stă prietenește de vorbă”. Dialogul se desfășoară în prezența celor trei ucenici, pe care Iisus obișnuia să-i ia cu Sine ca „unici martori ai unor evenimente excepționale, de profundă intimitate duhovnicească”: „I-a luat pe Petru și pe Iacob și pe Ioan, fratele acestuia, și i-a dus pe un munte înalt , ei între ei.(…) S-a schimbat la față înaintea lor; și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele I s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17, 1-2). Sfântul Ioan Gură de Aur, vrând să lămurească de ce Mântuitorul Hristos a luat cu Sine numai pe cei trei Apostoli, zice: „Aceștia depășeau pe ceilalți: Petru, prin aceea că-L iubea foarte mult pe Domnul, Ioan prin aceea că era iubit de Hristos, iar Iacov prin răspunsul pe care l-a dat Domnului împreună cu fratele lui, zicând: Putem să bem paharul (Mt. 20, 22); dar nu numai prin acest răspuns, ci și prin faptele sale (F. Ap. 12, 1)”.

Cei trei ucenici găsiți vrednici să-L contemple pe Hristos întru slavă sunt aceiași martori privilegiați pe care îi vom regăsi în Ghetsimani (Mc. 14, 33) și pe care i-am întâlnit la învierea fiicei lui Iair (Mc. 5, 37). Sunt trei pentru că „Legea lui Moise cerea trei martori pentru afirmarea unui adevăr”: orice spusă să se dovedească prin mărturia a doi sau trei martori (Dt. 19, 5; Mt. 18, 16), dar și „pentru a indica tainic misterul Preasfintei Treimi”.

Petru, Iacov și Ioan au văzut „energiile dumnezeiești în persoana Cuvântului pe muntele Tabor, întrucât lumina Schimbării la Față reprezintă energiile dumnezeiești sub forma luminii și, de aceea, această lumină este lumina dumnezeirii și este necreată”: Și S-a schimbat la față înaintea lor; și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele s-au făcut albe ca lumina (Mt. 17, 2). Această „stare deiformă” este starea la care va fi chemat fiecare om, dacă citim cu atenție următorul text al Evangheliei după Matei: Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor (Mt. 13, 43).

Sfântul Maxim Mărturisitorul numește lumina necreată în care a apărut Hristos pe Tabor „simbol prin care a descoperit dumnezeirea mai presus de minte, aducând pe ucenici la adevărata înțelegere a Scripturii, iar veșmântul Său alb ca zăpada, simbol al celui ce poartă puterea Rațiunii creatoare” și mântuitoare. Acestea se cuprind în lumina lui Hristos, arătată pe Tabor, „ca anticipare a luminii în care va fi văzut în viața viitoare”.

Evanghelistul Luca este singurul care a menționat scopul urcării pe munte: „S-a suit pe munte ca să se roage” și explică apoi din acest unghi evenimentul la care au fost martori cei trei ucenici: „Și a fost că pe când Se ruga, înfățișarea feței Sale a devenit alta și îmbrăcămintea Lui albă, strălucind” (Lc. 9, 29). Schimbarea la Față a avut loc în timpul rugăciunii, iar ceea ce ne spune Sfântul Evanghelist Luca este extrem de semnificativ. Menționăm de la început că Hristos nu avea nevoie de rugăciune pentru împlinirea Schimbării la Față, întrucât Hristos nu „pătimește” îndumnezeirea, ci El înfăptuiește îndumnezeirea, Schimbarea la Față și manifestarea ei. El are în Sine acea strălucire. Hristos „le arăta ucenicilor Săi izvorul acestei străluciri și modul în care poate fi ea dobândită”.

Un detaliu propriu lui Luca este dialogul dintre Iisus și cei doi prooroci, Moise și Ilie, dialog centrat pe patimile și crucea Domnului: vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-L împlinească la Ierusalim (Lc. 9, 31). Hristos nu i-a încurajat pe ucenicii Săi numai prin cuvintele spuse de Moise și Ilie, ci și prin virtutea acestor bărbați; și această virtute le-o cerea ucenicilor Săi.

Aflând de Patimile Domnului, Petru dorește să-L ferească pe Acesta de orice primejdie și propune să facă trei colibe. „Dacă facem aceste colibe, își spunea Petru, nu ne mai suim în Ierusalim și, dacă nu ne mai suim, Iisus n-are să moară”.

Pe Muntele Tabor avem înfățișată manifestarea Persoanelor Sfintei Treimi ca Lumină, „unită și unică” și, totodată, manifestarea Cuvântului în Persoana lui Hristos, care S-a revelat pe Sine și a răspândit în jur raze ale Dumnezeirii Sale. Astfel, ne bucurăm de prezența, de cunoașterea Tatălui prin glasul ce se face auzit: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultați (Mc. 9, 7). Prezența Duhului Sfânt ni se face cunoscută sub înfățișarea norului luminos care-i umbrește pe ucenici. Legat de acest fapt, Sfântul Grigorie Palama face următoarea interpretare: „Dar, în orice caz, Tatăl și Duhul Sfânt erau prezenți cu El în mod nevăzut, Unul mărturisind prin glasul Său că Acesta era Fiul Său Cel iubit, iar Celălalt strălucind împreună cu Tatăl sub înfățișarea norului luminos, indicând astfel unitatea Luminii Fiului atât cu Duhul Sfânt, cât și cu Tatăl. În întreaga predanie a Bisericii poate fi observat acest adevăr: că Tatăl este Lumină, Cuvântul este Lumină și Prea Sfântul Duh este Lumină. De aceea, Împărăția lui Dumnezeu înseamnă participarea la slava necreată a Dumnezeului Treimic, la vederea Luminii necreate care este o pregustare a vieții celei veșnice”.

Evanghelistul Matei este singurul care menționează că, auzind glasul Tatălui, ucenicii au căzut cu fața la pământ, dar adaugă imediat că Iisus s-a apropiat de ei, spunându-le: „Sculați-vă și nu vă temeți” (Mt. 17, 7).

Pentru Biserica Ortodoxă imaginea este, întocmai ca și cuvântul, un limbaj care exprimă dogmele și învățăturile sale. Trebuie să fie o teologie inspirată, prezentată sub o formă vizuală. Ea este și trebuie să rămână asemenea unei oglinzi, care reflectă viața duhovnicească a Bisericii, ajutându-ne să înțelegem profunzimea dogmatică a învățăturii de credință. Perioadele de înflorire a artei liturgice corespund întotdeauna unui avânt al vieții spirituale.

Conținutul inteligibil al icoanelor este dogmatic și de aceea, frumusețea și valoarea icoanei nu constau atât în faptul că aceasta este o operă de artă, ci în adevărul pe care-l exprimă. O icoană nu poate fi niciodată doar „frumoasă”; frumusețea ei este dată de maturitatea duhovnicească. Icoana Praznicului Schimbării la Față, ca imagine liturgică ortodoxă, nu descrie parțial episodul de pe Muntele Tabor și nici nu-l relatează în întregime, ci mai degrabă dezvăluie mesajul și arată prețuirea acordată omului și lumii de către Dumnezeu. Iar mesajul icoanei Schimbării la Față, în consonanță cu cel evanghelic, este acela că „omul este chemat să participe la slava Preasfintei Treimi”.

Macrina TOPAI