Sarinul: Istoria letală a agentului chimic folosit în Siria

ONU a confirmat că autorităţile siriene au folosit luna trecută în Damasc gaz sarin – o otravă letală, fără gust, miros sau culoare şi, totodată, una dintre cele mai criminale arme ale războiului modern.

Gazul sarin este descoperirea accidentală pe care oamenii de ştiinţă au ajuns să o regrete. Inventatorii lucrau la insecticide fabricate din compuşi organofosfatici la celebra companie de produse chimice IG Farben din Germania nazistă. În 1938, aceştia au descoperit accidental substanţa 146, o formulă care provoca perturbări majore ale sistemului nervos. Deşi denumirea sa chimică era metil fluorofosfat izopropilic, compania a redenumit substanţa “sarin”, în onoarea chimiştilor (Schrader, Ambros, Ritter şi Van der Linde) care au descoperit-o. Substanţa a căpătat însă renumele sumbru de a fi de mult mai multe ori mai mai letală decît cianura.

Deşi substanţa 146 nu este greu de produs, ea este greu de realizat fără ca preparatorul său să nu moară. Există peste 12 reţete de preparare a sarinului, însă toate necesită cunoştinţe tehnice, echipament de laborator şi o preocupare serioasă pentru procedurile de siguranţă.

Anul trecut, Statele Unite şi alte ţări şi-au intensificat eforturile de a bloca vînzarea către Siria a unor produse chimice care ar putea fi utilizate pentru a produce sarin. Însă Damascul strînsese deja stocuri substanţiale ale precursorilor necesari pentru producerea substanţei. În această lună, presa a aflat că Marea Britanie a aprobat licenţe de export către Siria pentru vînzarea a peste patru tone de fluorură de sodiu în perioada 2004 – 2010, deşi ministrul pentru afaceri, Vince Cable, a subliniat că nu există dovezi că acestea au fost utilizate în programul militar sirian. Exporturile s-au situat în topul vînzărilor aprobate anul trecut pentru sodiu şi fluorura de potasiu sub licenţe ulterior retrase pe motiv că substanţele ar putea fi utilizate la fabricarea de arme.

Deşi menţionat ca gaz toxic, sarinul este un lichid la temperaturi de sub 150 de grade Celsius. Pentru a-i maximiza potenţialul ca armă, substanţa este, de obicei, dispersată dintr-o butelie sau dintr-o rachetă, într-un nor de picături, suficient de fine pentru a fi inhalate. În mod inevitabil, unele dintre aceste picături se evaporă, transformîndu-se în gaz, la fel cum apa vărsată se transformă în vapori. Substanţa intră în organism prin piele şi ochi. Sarinul nu are miros sau gust şi este incolor, astfel încît oamenii ajung să afle că s-a folosit sarin atunci cînd au apărut deja primele victime. O doză letală poate avea dimensiunea unei picături şi poate ucide o persoană în 10 minute. Dacă oamenii nu mor în primele 20 de minute atacului cu gaz sarin, ei au şanse să supravieţuiască.

În mîinile unei armate sau ale unei naţiuni, sarinul şi alţi agenţi chimici reprezintă mijloace de a ucide rapid pînă la cîteva mii de persoane. În 1998, atacul lui Saddam Hussein asupra oraşului Halabja, din nordul Irakului, a durat două zile şi a ucis 5.000 de persoane. Atacul asupra populaţiei kurde – recunoscut drept un act de genocid de către Tribunalul Penal Suprem Irakian în 2010 – a fost cel mai mare atac cu arme chimice asupra civililor din istorie.

În 1993, 162 de ţări au semnat Convenţia privind interzicerea armelor chimice, care a scos în afara legii producerea şi stocarea acestor arme. Treptat, naţiunile au început să distrugă stocurile, în sine o sarcină complexă şi periculoasă. Inginerii au propus modalităţi simple, dar eficiente de a le distruge. Una dintre acestea presupune ataşarea de explozivi pe rachetele sau canistrele umplute cu agenţi chimici şi detonarea într-o cameră blindată, în timp ce o alta constă din arderea muniţiilor într-un cuptor blindat. De asemenea, rezervele de produse chimice din butoaie pot fi incinerate sau “neutralizate” prin amestecarea acestora cu alte substanţe chimice. În Irak, în anii “90 , agenţii chimici au fost amestecaţi cu benzină şi arşi într-un cuptor construit din cărămizi într-o groapă din deşert.