Să regăsim prin post bucuria prezenței lui Dumnezeu

Biserica a început Postul Mare, perioadă a anului liturgic extrem de importantă care ne invită să ne aducem aminte de esențialul vieții noastre, să ne întâlnim, mai mult și mai profund, cu iubirea lui Dumnezeu. În general, perioada Postului este asociată cu privarea: «nu avem voie să mâncăm» unele alimente, sau «nu putem să facem ceva», dar, de fapt, este un timp în care suntem invitați la bucurie: bucuria de a fi împreună cu Dumnezeu, de a primi darurile Sale, mai ales darul mântuirii, al vieții veșnice după această viață trecătoare.

Să postim, în adevăratul sens al postului, înseamnă să participăm la Sfânta Liturghie cu acea dragoste, speranță, recunoștință și mulțumire care trebuie aduse lui Dumnezeu. Atunci când ne întâlnim cu prieteni, nu gândim cu tristețe: «trebuie să mă întâlnesc cu ei» sau «din nou, câteva ore voi petrece cu ei», ci ne bucurăm, fiindcă ne simțim bine împreună cu prietenii. La această bucurie ne invită Isus, Domnul, care ne dăruiește o dragoste nemărginită și așteaptă ca și noi să răspundem, atât cât o putem face.

De aceea, perioada postului trebuie să fie caracterizată de bucurie, de veselie, de zâmbet. Este o perioadă în care reintrăm în esențialul vieții noastre de creștini. În Evanghelia de la Matei (Mt 6,14-21), Isus ne spune să nu fim triști, să nu ne spoim fața noastră, să nu ne-o facem întunecată, să nu vadă lumea că postim, fiindcă noi postim cu bucurie. De ce cu bucurie? Fiindcă, postind, ne aducem aminte că dacă ne-am priva de hrană pentru mult timp, am muri. Iar noi, privându-ne doar pentru o perioadă de timp, ne aducem aminte că viața noastră pe pământ este finită, dar că, dincolo de limita vieții noastre, Dumnezeu ne dă adevărata viață. De aceea Isus răspunde ispitei celui rău, care îi spune «Dacă ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, transformă pietrele acestea în pâine», prin cuvintele: «Nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu» (Mt 4,4). Și chiar dacă va veni o perioadă în care nu vom avea ce să mâncăm, în care vom simți că viața noastră se apropie de sfârșit, ne aducem aminte că Dumnezeu ne ține în viață dincolo de pâinea pe care o mâncăm. El este adevărata noastră viață.

Deci, postind, ne aducem aminte că suntem creaturi, dar în același timp că suntem creaturi iubite, răscumpărate de Dumnezeu și pentru care Dumnezeu a pregătit viața veșnică. Deci postul este o perioadă de eliberare, în care înțelegem libertatea noastră de fii și fiice ale lui Dumnezeu, înțelegem că moartea nu mai are putere asupra noastră, că dincolo de limita vieții noastre există un Dumnezeu care ne iubește și care ne-a făcut un dar atât de mare, încât pentru noi moartea va fi doar o trecere înspre adevărata viață.

Isus ne spune să nu ne arătăm întristați ca și fariseii, ca și ipocriții. Viața noastră să nu fie o piesă de teatru, ci să ne aducem aminte și să mărturisim cine suntem cu adevărat, fără rușine, în special în lumea de astăzi. Dintotdeauna lumea încearcă să ne pună diferite măști, sau să ne oblige să ni le punem, pentru a fi acceptați. Ori, dacă intrăm în această logică vom fi tot timpul la cheremul lumii, care ne va aplauda dacă luăm masca potrivită și hainele potrivite. De fapt, haina, în Vechiul Testament înseamnă identitate. Pentru noi, creștinii, haina Botezului este adevărata haină și adevărata identitate, deși lumea continuă să ne pună în postura de a accepta alte identități.

Isus ne invită la o serie de principii și la o viață bazată pe aceste principii, pentru a nu ne pleca după cum bate vântul și după cum lumea ne-o cere. Avem exemplul din perioada persecuției Bisericii sub regimul comunist, în care era o modă să fii de partea celor fără Dumnezeu. Și Biserica Greco-Catolică a fost invitată în mai multe rânduri, și cu mare vicleșug, să-și «schimbe haina», să ia o nouă haină, o nouă identitate, sub pretextul că nu se schimbă nimic. Dar, de fapt, se schimba totul, fiindcă ceea ce se cerea era tocmai renunțarea la esența identității Bisericii Greco-Catolice, renunțarea la comuniunea cu Roma, și, deci, la apartenența la Biserica Catolică. Și toți Episcopii greco-catolici au arătat că aceste principii legate de identitatea lor nu sunt negociabile și nu s-au arătat fățarnici, cu mai multe fețe sau cu mai multe haine. Cu toții și-au mărturisit credința și dragostea pentru Cristos, în mod simplu și, din punctul de vedere al lumii, tragic. Dar, deși pentru mărturia lor au fost aruncați în temnițe și au murit în temnițe, ei sunt numiți astăzi «fericiți» și sunt cu adevărat fericiți.

Ne punem întrebarea: «ce înseamnă fericirea pentru noi?» Dacă fericirea înseamnă să facem pe plac acestei lumi pentru a fi aplaudați, înseamnă că jucăm o piesă de teatru, dar, la un moment dat, lumea se va plictisi de felul în care noi jucăm și își va căuta alți actori și atunci noi vom fi triști. Dar dacă suntem triști înseamnă că noi nu suntem liberi. Evanghelia și perioada Postului Mare ne cheamă la libertate. Să nu jucăm un rol în fața lumii, ci în fața Curții cerești, în fața Cerurilor și de acolo să așteptăm «aplauze» la sfârșitul vieții noastre.

În Faptele Apostolilor vedem că sunt „unii care mănâncă legume, sunt alții care mănâncă carne. Iar cei care mănâncă legume să nu-i disprețuiască pe cei care mănâncă carne, și cei care mănâncă carne să nu îi considere slabi pe cei care mănâncă legume” (cf. Rom 14, 2-3). Prin urmare, ceea ce contează este felul în care trăim postul.

Putem trăi postul în sensul cel mai strict al cuvântului, dar, dacă nu creștem în dragostea de Dumnezeu și de aproapele, nu folosește la nimic. Sfântul Pavel, în Imnul dragostei (1 Cor. 13) este ferm, categoric. El spune că și dacă am face lucruri care ni se par eroice, dacă ne-am da și trupul, dacă ne-am vinde toate bunurile, dar nu facem aceste lucruri cu dragoste, nu valorează nimic. De aceea, sensul Postului este acela de a regăsi bucuria prezenței lui Dumnezeu: în noi înșine, în viața noastră, în inima noastră și în cei de lângă noi.

† Claudiu,
Episcop de Cluj-Gherla