S-a trezit România în problema “refugiaţilor”?…

ILIE CĂLIAN

Începe să se clarifice misterul năvalei spre Europa a “refugiaţilor sirieni”. Pare să fie ceva de genul aşa-ziselor arsenale nuclearea ale lui Saddam Hussein în Irak, care a fost o justificare pentru intervenţia militară împotriva acestuia. Aflăm că, în realitate, aşa-zişii sirieni care au forţat graniţele Europei, pentru a ajunge în braţele generoase ale Angelei Merkel, sînt, în majoritate, proveniţi din alte state – din Afganistan, Irak, Nordul Africii -, dar chiar şi musulmani din Balcanii de Vest.

Aşa se explică şi înţelegerea dintre cei doi “mari”, SUA şi Rusia, privitoare la intervenţia în Siria, împotriva Califatului Islamic. Întrucît SUA au declarat că interesele lor vitale sînt în zona Pacificului, locul lor în Orientul Apropiat o să-l ia parţial Rusia, parţial Germania, a cărei generozitate faţă de refugiaţi se va dovedi demnă de vreo răsplată peste cîţiva ani. Deocamdată, Germania este mult mai cooperantă cu Rusia în problema păstrării lui Assad în fruntea Siriei, pînă la soluţionarea definitivă a “cazului”. Adică, pe de o parte, Rusia îşi va păstra baza militară navală din portul sirian Tartus, la Marea Mediterană (singura bază militară rusească înafara ţării, după ce Sevastopolul de la Marea Neagră a trecut în deplina sa proprietate, după ce Ucrainei, Rusia i-a smuls Crimeea). Iar locul SUA, ca mare putere occidentală influentă în zonă, va fi luat de Germania. Astfel, “generozitatea” Germaniei faţă de refugiaţi se explică.

Desigur, imediat după declararea acestei generozităţi, Germania a avut grijă să facă un pas înapoi: să nu facă singură mari cheltuieli, ci să le împartă, prin cote obligatorii, cu celelalte ţări din UE şi dinafara ei, mai apropiate de zona de conflicte. (Zilele trecute se zvonea chiar că Angelei Merkel i se va acorda Nobelul pentru Pace, datorită intervenţiei sale în problema refugiaţilor… Tot aşa, lui Obama i s-a acordat acelaşi premiu, după ce abia se instalase la Casa Albă. Numai pace n-a produs el, dacă ne gîndim la feluritele războaie civile ale “Primăverii arabe”.)

În toată această zăpăceală, conducătorii României s-au dovedit a fi nişte monumente de amatorism politic, economic şi diplomatic. Repeziciunea cu care au fost respinse cotele obligatorii, iar, apoi, moliciunea cu care au fost acceptate arată că oamenii aceştia n-au priceput în ce film joacă. Eroare a fost şi atacul inutil la adresa Ungariei. Diriguitorii români ar fi trebuit – întrucît sîntem singurii din fostul Est comunist care avem o ambasadă în Siria – să fie nu doar lucizi, ci şi implicaţi în prima linie a adoptării deciziilor în aceste chestiuni. Desigur, mai este timp ca să ne trezim şi să urcăm în ultimul vagon al trenului. Există în Siria, Irak şi alte ţări arabe numeroşi specialişti care s-au format în România (medici, petrolişti, petrochimişti, geologi, agronomi) cu care se pot “strînge legăturile”. Există încă fabrici şi utilaje care au nevoie de piese de schimb româneşti. Şi mai există încă, în universităţile noastre, destule locuri pentru studenţi din aceste zone, tineri care, în perspectivă, ar fi de folos relaţiilor economice şi politice externe ale României.

Desigur, mai este o problemă: cu Germania putem să ne “armonizăm” poziţiile şi interesele în această zonă – dar există şi Rusia. SUA şi Germania s-au înţeles cu ea – dar noi cum o dăm pe după piersic?!