Rezonanțe lirice

În reprezentarea haotică a vertijurilor mundane, cu inși insistenți ce-și caută identitatea și gloria pe iPhone și rețele de socializare media ultrarapide, orânduirea cuvintelor în versuri ce caută să-și păstreze sobrietatea estetică, în ciuda celor mai curajoase și năzuroase inovații, transmite ceva din nostalgia „clasică” instaurată de regulile bătătorite ale revelării semnificatului ce înviorează sufletul. Despre această formă de „așezare în poezie”, câtuși de puțin vetustă, face vorbire Cătălina Soare- Hüll în recentul ei volum de poezii Ce usturător e mirosul vieții (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2025). Un potpuriu de poeme migălos alcătuite încadrează conținutul textual în faldurile unui imaginar mai degrabă reflexiv decât declamativ. Chiar dacă nu devin cantabile, poemele sunt doar ecouri generos distribuite în tropi, care depun mărturie despre „starea de slăbiciune” a poetei în fața prefacerii miracolului existențial în obiect artistic. Retorica folosită nu este una accentuat originală, (cum mai poți azi să fii original în poezie?), dar comunică o candoare și o grandoare a trăirii în intimitatea cuvintelor, deși acestea, iată, sunt văzute ca „bastardele gândului universal” în timp ce eul liric se învârte „într-un vocabular limitat”, după cum se plânge în Esențe: „N-am găsit corespondent în cuvinte / pentru esențe”. Insațietatea găsirii esențelor e o caracteristică a spiritului înalt, plămădit din căutarea perpetuă a reperelor idealizate, sacrosancte. Paradoxal, totuși, poeta deliberează confesiv, după ce, de la bun început, se lasă constatarea reprodusă și în titlul volumului „Ce usturător e mirosul vieții”: „Ingenuă rămâne doar poezia”, sprijin și echilibru ce cade „în sarcina muzei”. Și muza vine să-i însuflețească discursul ancorat în tematica solitudinii.

Pentru Cătălina Soare-Hüll singurătatea e „o epavă” din care trebuie să ieși înainte de a fi prea târziu: „Îmbrac singurătatea / ca pe un trening cu care alerg în parc (…) Aș arunca tot / și-aș lua-o de la capătul / singurătății în sens invers” (În sens invers). După cum remarca și Constantina Raveca Buleu în textul însoțitor al volumului de pe coperta IV, „singurătatea reprezintă nucleul obsesiv al acestei lirici”, decor amurgit proiectat pe fundalul imaginarului poetic devoalat în falduri fantasmatice de o delicatețe aparte. Tonalitatea tremurată a versurilor este distribuită temperamental în secvențe emoționale autentice în care sunt recognoscibile particule ce pulsează în cuvinte „perfuzia de viață”. Prezența unui spleen diferit de cel al romanticilor pune stăpânire pe întreaga ființă în vreme ce obsedanta „ceremonie a înserării” apasă cugetul. Jocurile poeticești se îmbină cu viziuni ce amintesc de „vara iubirii” împletind limbajul nostalgiilor recurente. E semnalată o altă încâlceală a limbilor, se prefigurează un nou Babel dominat de risipa atroce insinuată între oamenii care își fac selfie-uri în haosul lipsei de comunicare. Sentimentul vidului devine precumpănitor, desenat sub forma unui „cuib gol” sau a unor „vagoane goale”: „Clădesc / mulțimi de lumi / din metal și crini singuratici / sălbăticiți în rugină” (Solstițiu). Un descriptivism ponderat dă dimensiunea unui univers casnic familial inclus în aceeași temă a solitudinii umbroase: „Cucii se-aruncă de pe crengi / în golul aripilor surde / ca și clopotul care-și caută / libertatea în metalul / din care a crescut / picătură cu picătură / slobozit în forma fixă a captivității.”(Solitudine). Un personaj alegoric – Librarul – supradimensionează importanța bibliotecii virtuale cu „rafturi înalte prinse de cer” amintind de un Borges vizionar. În dreptul acestei subtile alegorii, apare un sugestiv desen aparținând Laurei Poantă, ilustratoarea volumului. Din „copilăria străină” răzbate „pinguinul singuratic / rătăcit din poveștile tatei”. Nostalgia, livrescul se topesc în vivante opțiuni de regenerare a ființei. Exercițiile de resuscitare a voinței de a fi, de a exista „inutil de vie” în lume, sunt reiterate în piesele În apendicele lumii și Adânca trăire. Psalmodiind în mod înțelept pe vechiul motiv vanitas-vanitatum, poeta privește detașat spre lume și ascultă „banda sonoră a filmului / în care ne jucăm cu nepăsare viața” (De-a viața). Și nu în ultimul rând constată că „nu resemnificarea / ci adânca trăire sună la ușă de trei ori. // Eu / trebuie doar să deschid.”

Cătălina Soare-Hüll deschide o breșă de mare finețe lirică spre interioritatea ființei, spre autocunoaștere și autodepășire spirituală întru devenire și eternizare prin logos, armonizând emisia poetică la structurile delicate ale propriei intimități.

Adrian ȚION