Revoluţia fotoliilor

RADU VIDA

Spuneam într-un recent editorial pe tema evenimentelor politice petrecute în România că, dincolo de motivaţia internă, există şi un puternic interes extern. Era vorba, desigur, de interesul economic. Şi, în acest context, pare firesc ca fiecare stat să aibă opţiuni diferite şi abordări diferenţiate în ceea ce priveşte prestaţia celor care, mai ieri aflaţi în opoziţie, au preluat puterea şi au dat o nouă conducere Guvernului, Senatului, Preşedinţiei. Şi, în funcţie de aceste interese economice, în  principal, reacţiile au fost de la cele diplomatice, pînă la unele de-a dreptul viscerale şi, în consecinţă, violente.

Peste interesul economic, fundamental în relaţiile dintre state şi grupuri de state care, între noi fie vorba, jumulesc… democratic noile ţări cooptate în Uniunea Europeană (şi nu numai, dacă ne gîndim doar la prezenţa ambasadorului american la Cotroceni, în chiar ziua preluării interimatului prezidenţial), există, cum spuneam, şi un interes individual. De multe ori mult mai puternic decît interesul, să-i zicem colectiv, economic.

Am urmărit cu atenţie luările de poziţie ale diferitelor cancelarii şi am constatat că nu există o unanimitate  „în gînduri şi simţiri”. Bunăoară, ţările nordice, cele mai dezvoltate economic şi cu cele mai consolidate structuri statale, au consemnat evenimentele de la Bucureşti. Scurt. Obiectiv. Fără înflorituri şi interpretări subiective. Aproape că n-au existat diferenţe între ziarele de stînga sau dreapta, asta ca să nu vorbim de extremele politice, destul de prezente şi active şi în aceste ţări… liniştite ale colţului nostru de lume. N-au făcut gălăgie nici ţările aflate în grave dificultăţi economice, partidele, ziarele şi oamenii politici din aceste ţări mărginindu-se să comenteze „potolit” succesiunea evenimentelor din România ultimilor săptămîni. Cei mai zburliţi şi vocali, în acelaşi timp, au fost politicienii din Parlamentul European, Consiliul Europei, apoi Germania, Anglia şi cu un adaos de bemol Italia, Spania, Grecia şi Luxemburg. Mai exact, toţi aceia care se tem că, la rîndul lor, li se poate întîmpla să rămînă fără scaun.

Revin: dacă ar fi fost vorba doar de interes economic, Europa, în general, ar fi trebui să se supere oarecum de orientarea excesivă a politicii de pe Dîmboviţa către Marele Licurici. Chiar şi gîndurile mai … umane înspre China şi Rusia puteau fi trecut cu vederea, pentru că interesele occidentalilor europeni nu se intersectează cu interesele noastre (mult mai mărunte) vis-a-vis de aceste două mari puteri economice.

Buba a fost alta. Liderilor europeni li s-a părut ciudat cum o coaliţie poate să măture, constituţional şi cu respectarea tuturor cerinţelor democratice, o putere politică portocalie, cunoscută şi, de bine de rău, acceptată. Ca obedientă, desigur. Atît doamna Merkel, cît şi politicienii din guvernu-i de coaliţie au tresărit doar la gîndul că, şi ei, la rîndul lor, pot păţi la fel. Şi nu pentru că au experimentat, pe pielea noastră, austeritatea europeană, ci pentru că, în general, politica dusă de aceştia a început să fie mai puţin pe placul opoziţiei din ţara lor.

Şi a propriului popor. În aceeaşi situaţie ”disperată” se află şi liderii  spanioli şi italieni, deloc populari în faţa valului de nemulţumiri din ţările lor. Nu i-am mai înşirat pe cei care fac sluj la Marile Porţi ale Europei. Cert este că vocea… “fotoliilor ne agreate” nu este pe placul celor care s-au văzut, pentru o clipă fără… servici. De aici şi alianţele verbale, pe simpatii doctrinare, afinităţi personale şi, de ce nu, înduioşări întru aceeaşi suferinţă. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, exemplele „rele” se propagă mai repede decît cele de mare morgă democratică.