REGIONALIZAREA ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI

Argumente şi deziderate
Aşa cum am subliniat în articolele anterioare, acţiunea de regionalizare constă în delimitarea unor entităţi spaţiale de program cu însuşiri sistemice pe care factorul politic le înzestrează în final cu prerogativele decizionale crezute de cuviinţă.
Respectînd argumentele şi opiniile altora, considerăm, însă, necesară sublinierea atuurilor, a avantajelor pe care propunerea noastră le-ar avea în cazul în care ar atrage sufragiile forurilor decizionale. Astfel:

1. Regiunile propuse întrunesc, din punct de vedere structural şi funcţional, trăsăturile entităţilor spaţiale de program cu însuşiri sistemice, considerate a fi cele mai adecvate în practica planificării şi amenajării teritoriale. Ele se încadrează, fără excepţie, din punctul de vedere al numărului de locuitori, în ecartul taxonului spaţial european NUTS 2 (între 800 000 şi 3 000 000 persoane).

2. Limitele regiunilor, trasate pe baza unor criterii multiple (funcţional, structural, mental), urmează, în pondere covîrşitoare, linia de difluenţă a vectorilor purtători ai principiilor dezvoltării în fiecare unitate geografică în parte.

3. Baza de susţinere a dezvoltării economice a tuturor regiunilor este constituită din resurse ale solului şi subsolului diversificate, problema care se pune fiind buna gestiune şi exploatarea lor în interesul locuitorilor acestora.

4. Regiunile propuse au în arhitectura lor, fără excepţie, poli de creştere şi/sau axe de dezvoltare ce vor asigura, strategic şi logistic, condiţiile necesare afirmării economice şi sociale a teritoriului subordonat.

5. Toate regiunile propuse au între limitele lor puternice centre universitare, în laboratoarele cărora înfloresc premisele inovării şi disipării acesteia în teritoriul limitrof – condiţie sine qua non a dezvoltării competitive în actuala perioadă.

6. Varianta de divizare teritorială propusă conservă zestrea spirituală, istorică şi culturală, a vechilor provincii istorico-geografice, inclusiv prin topicele atribuite, pe care  o ajustează în structuri conforme cu principiile ştiinţific decantate ale regionalizării din secolul în care trăim.
Astfel, Transilvania, constituită, istoric vorbind, din 10 judeţe, a fost divizată în două regiuni echilibrate, Transilvania de Nord şi Transilvania de Sud, cu o agregare structurală şi funcţionalitate mult mai bine conturate. Au rezultat două entităţi teritoriale cu standarde de dezvoltare optime (raportate la România), cu sisteme urbane multinodale şi axe de gravitaţie efervescente. În mod similar, Muntenia, încadrată preponderent în Regiunea de Dezvoltare Sud, oferă prilejul unei restructurări teritoriale mult mai armonioase prin instituirea a două regiuni (Muntenia de Nord şi Muntenia de Sud), ambele cu o dinamică economică susţinută. Subliniem necesitatea imperioasă a creionării regiunii Muntenia de Sud, avînd ca pol de creştere municipiul Bucureşti, din mai multe motive, şi anume: spre Bucureşti gravitează funcţional toate cele trei judeţe dunărene (Teleorman, Giurgiu şi Călăraşi); prin ataşarea acestora la Bucureşti standardul de dezvoltare al întregii regiuni creşte vizibil; Bucureştiul cîştigă un hinterland care, în contextul edificării canalului spre Dunăre, îi va consfinţi statutul de capitală dunăreană, asemănător  Vienei, Budapestei, Beogradului sau Bratislavei etc.
Regiunea Dunărea de Jos are menirea de-a valorifica potenţialul unui teritoriu ce gravitează spre binomul urban Galaţi-Brăila, dar şi al fluviului Dunărea în general, strategia de dezvoltare a întregului bazin dunărean fiind în curs de elaborare la nivelul organismelor de resort ale Uniunii Europene;

7. „Capitalele” viitoarelor regiuni au fost alese, în majoritatea absolută a cazurilor, dintre oraşele cu atribute funcţionale şi rezonanţă istorică şi culturală certă, detaşate faţă de cele ale eventualelor contracandidate. Singurele excepţii, Sibiul şi Satu Mare, au fost propuse pornind de la poziţia lor favorabilă în teritoriu, asemănătoare unui „loc central” cu facilităţi recunoscute de conectivitate în teritoriul aferent. Braşovul sau Alba Iulia, respectiv Oradea şi Baia Mare, oraşe cu o aură istorică superioară, dar situate înspre periferia propriilor regiuni, îşi păstrează însă nealterată funcţia de poli regionali de creştere, ce vor influenţa benefic ascensiunea economico-socială a unităţii în ansamblu, conceptul dezvoltării policentrice fiind de mare actualitate în spaţiul european. Etc.

Subliniem, în încheiere, că, la elaborarea acestei variante de regionalizare, importantă a fost viziunea prospectivă, a devenirii teritoriului în contextul unor politici susţinute şi eficiente de dezvoltare economică şi socială. Ele devin astfel parte a in-put-ului receptat de sistemul regional cu dezideratul asigurării unui out-put favorabil, materializat în afirmarea, competitivitatea şi coeziunea acestuia.

Prof.univ.dr. Pompei COCEAN, director al Centrului de Geografie Regională al Universităţii
“Babeş-Bolyai’’