Refugiaţii sirieni nu ne vor

Ilie CĂLIAN

În problema refugiaţilor din Siria (şi alte ţări din Orientul Apropiat sau niţel mai îndepărtat) poziţia României este normală. Şi, ca principiu, poziţia Ungariei este corectă – cu diferenţele specifice faţă de România. Micile divergenţe diplomatice dintre România şi Ungaria şi dintre Ungaria şi Serbia sînt simple jocuri de glezne în ring.

Esenţa problemei este alta: cineva este responsabil pentru ma-rile tragedii umanitare din unele ţări musulmane. S-a adeverit că aşa-zisa “Primăvară arabă” – amorsată, stimulată şi “controlată”, de SUA, Isra-el şi cîteva ţări din Uniunea Europeană (în principal Germania, Marea Britanie, Franţa,Olanda şi Spania) – a avut efecte catastrofale pentru cîteva sute de milioane de oameni. Acum, sîntem orbiţi de fenomenul exo-dului sirian şi, poate, ne este greu să vedem esenţa problemei.

Aceasta este relativ simplă: căderii imperiului sovietic trebuia să-i urmeze că-derea acelor regimuri care fie direct, fie prin aşa-numita “mişcare de nealiniere”, nu urmau întrutotul “linia” marilor puteri din Vest. Să nu ne ascundem după explicaţii “ideologice”. Nu a fost vorba despre prăbu-şirea ideologiei comuniste, ci despre prăbuşirea sistemului bazat pe ca-pitalul de stat, în favoarea marilor imperii ale capitalului privat. China nici n-a prea intrat în discuţie, din două motive. În primul rînd, nu te “joci” cu o ţară cu un miliard şi jumătate de oameni. În al doilea rînd, deja Deng Xiao Ping vorbea despre o Chină cu două sisteme (înţelegînd China continentală şi Taiwan), dar şi despre principiul conform căruia “Nu contează ce culoare are pisica – şoareci să prindă!”, adică accepta convieţuirea capitalului privat cu cel de stat, în perspectiva propăşirii Chinei, care se şterge la nas cu ideologiile: importantă este China şi poporul chinez.

Ei, bine, au trecut, din 1989 o mulţime de ani şi Rusia, marele adversar al Vestului, dar mai ales al SUA, a continuat să aibă “regimuri prietene” în lumea arabă şi alte ţări din Lumea a treia. S-au prăbuşit pe rînd, inclusiv, ultima dată, prin aşa-zisa “Primăvară arabă” – cu excepţia unuia singur, cel din Siria, al lui Assad, care stă ca un ghimpe şi în coasta Israelului, şi în coasta SUA, care doresc să scoată definitiv Rusia din Mediterana, prin desfiinţarea, în primul rînd, a bazei navale ruseşti din Siria. Acesta este jocul geostrategic. Puneţi mîna pe o hartă şi încercaţi să mă verificaţi. Şi să înţelegeţi, printre altele, de ce Turcia păşeşte ca pe ouă în relaţia cu Rusia. Tocmai Turcia, aceea care are pe cap problema statului kurd, stabilit după Primul Război Mondial, dar nerealizat, mai are problema genocidului armean şi vecinătatea cu Rusia la Nord şi Nord-Est – dar şi ambiţia de a se în-tinde, ca influenţă culturală şi economică, dincolo de Marea Caspică (cu tot petrolul ei).

De patru ani există război civil în Siria. Americanii, israelienii şi Vest-europenii (unii dintre ei) doreau să-l mătrăşească pe Assad. Dar Assad este singurul care a mai rămas pe poziţie, în pofida războiului civil declanşat acolo şi alimentat cu arme şi bani de către Occident. Nu că aş apăra aşa-zisa democraţie, sau cum i-ar zice, a lui Assad. Ştiu doar că împotriva naţionalismului unor ţări din Orientul Apropiat – de la şahinşahul Iranului şi pînă azi -, Occidentul a mobilizat exact acea forţă pe care acum nu o mai poate controla: islamul extremist. De la ayatolahii Iranului la talibanii Afganistanului, la Al Qaeda şi, acum, la Califatul arab – toate aceste monstruozităţi (din punctul de vedere al ceea ce noi numim democraţie), s-au realizat cu bani şi cu sprijinul financiar, economic, militar şi al serviciilor secrete din Vest, în primul rînd din SUA.

Aşadar, actualul val de refugiaţi sirieni sînt “pierderile colaterale” ale “pierderilor colaterale” ale marii confruntări geostrategice – în primul rînd dintre SUA şi Rusia. Că, pe de altă parte, Germania are înţelegerile de perspectivă cu Rusia pentru a ţine în şah Europa, este clar. Dacă, o vreme pactul franco-german a avut un rol foarte important pentru coeziunea din Europa de Vest (poate chiar mai important decît Planul Marshall), acum Germania nu mai are nevoie de binecuvîntarea Franţei, mai ales că nici pînă azi Marea Britanie (legată de “relaţiile speciale” cu SUA) nu şi-a regăsit rostul nu doar în lume, dar nici măcar în Europa, astfel că nu se poate “concerta” cu Franţa.

Iar calculul Germaniei este simplu: să profite de ce poate, pentru a se impune. Desigur, nu-i poţi reproşa asta: fiecare stat are faţă de cetăţenii săi, obligaţia de a da din coate pentru a ajunge la cele mai bune bucate. Acum, a zis către refugiaţii din Siria că sînt bine pri-miţi în Germania. Dar nu toţi, doar unii dintre ei. Restul sa rămînă, prin “cote obli-gatorii”, mai la margine. A fost şi mai limpede fostul său prieten, fostul preşedinte al Franţei, Sarkozy: ăia nedoriţi să rămînă la marginea Spaţiului Schengen.

Ei, aici e aici: cîtă vreme este vorba de umanism, de omenie, sîntem de acord că trebuie să-i ajutăm pe nenorociţi. Dar, ce să vezi, “nenorociţii” n-au nevoie de ajutorul românilor – de toată sărăcia lor… – ci le trebuie raiul promis de Germania. Că în SUA nu pot ajunge! Însă este posibil să fim obligaţi, prin mecanismul de vot al Uniunii Europe-ne, să acceptăm cotele obligatorii de refugiaţi. Ar fi nedrept – nu pentru că am fi neomenoşi, ori xenofobi, cum ni se spune, ci pentru că noi înşine, românii, avem plecaţi din ţară vreo trei milioane, poate patru, de cetăţeni, aproape tot atîţia cîţi sînt sirienii plecaţi spre Europa (din cei peste zece milioane dislocaţi de războiul civil şi de noile bombar-damente împotriva Califatului arab, din care vreo şase milioane s-au aciuat în zona lor şi nu bulucesc spre Europa). Înca o dată: le deschi-dem uşa – dar dacă ei nu ne vor?!…