Referendum pentru/anti Roşia Montană

ILIE CĂLIAN

Puţini se vor fi gîndit acum 15 ani, cînd (ministrul PD) Radu Berceanu semna acordul cu Gold Corporation, că „problema” Roşia Montană va dura atîţia ani, fără a fi rezolvată. Nu pentru că nu cunoşteau datele exacte ale „dosarului”, ci pentru că nu ştiau că o asemenea „afacere” depăşeşte cu mult interesul României pentru exploatarea resurselor subsolului. În realitate, nici astăzi majoritatea cetăţenilor României nu înţeleg că problema fundamentală nu a fost nici suma de bani care va reveni României, nici soluţionarea şomajului în zonă, nici a protejării mediului şi renaturării întregii zone – ci cu totul alta: care va fi caracatiţa mondială care va pune mîna pe cel mai bogat perimetru auro-argintifer din Europa. Pentru cei cu „antene fine”, implicarea lui Soros în compania „anti” ar fi trebuit să fie un semn clar că bătălia se duce între şacalii mondiali ai aurului. Restul nu a fost decît abureala naivilor. (Între timp, cum am mai scris, nimeni n-a sesizat că Soros s-a retras din tabăra „anti”: se pare că a obţinut o bună participare la proiect.)

Trec rapid peste etapele politice. După ce PD se angajase faţă de Gold Corporation, acum 15 ani, Guvernul Năstase s-a mulţumit să ia bani pentru studii arheologice la Roşia Montană, pe care bugetul României nu i-ar fi dat. Pe timpul guvernării PD/PDL – Băsescu, iarăşi nu s-a întîmplat nimic, deşi Băsescu se angajase, încă din campania electorală pentru primul său mandat din 2004, să „dea liber” pentru începerea lucrărilor. Acum, în ceasul al doisprezecelea, Guvernul Ponta trebuia să facă ceva, altfel urma să plătească într-un eventual proces cu compania. E adevărat, Guvernul Ponta a modificat unele date ale contractului, începînd cu nivelul dividendelor. Băsescu a atacat, acuzîndu-l pe Ponta de laşitate, întrucît acesta ar fi „pasat” responsabilitatea Parlamentului – ceea ce, de altfel, este corect – şi a cerut referendum. După ce Guvernul şi Parlamentul au fost de acord cu referendumul, Băsescu a dat îndărăt: nu-i mai trebuie referendum, ci decizia Parlamentului.

În privinţa „substanţei” proiectului Roşia Montană nu avem – în spaţiul public – decît opinii înfierbîntate şi nu analize serioase. Vina aparţine, în primul rînd, RMGC. Acesta a mizat totul pe o singură carte: dacă primele reacţii împotriva proiectului au fost emoţionale, corporaţia a procedat în acelaşi mod, cu reclame sentimentale la televiziune şi în presa scrisă. Adversarii proiectului au reacţionat (înafara protestelor de stradă) în presa scrisă, cu articole oarecum ştiinţifice, dar nu bazate pe datele stricte ale contractului, care au rămas necunoscute. Şi una, şi cealaltă tabără s-au bazat, pînă la urmă, mai mult pe impactul emoţional. Însă, dacă se ajunge la referendum, atunci vor cîştiga partizanii proiectului Roşia Montană.

Prima cauză o constituie faptul că, în pofida a ceea ce cred adversarii proiectului, simplele argumente emoţionale obosesc: n-au convins nici unii, nici alţii. În schimb, majoritatea populaţiei nu manifestă nici prea multă solidaritate cu cei care vor locuri de muncă la Roşia Montană, nici spaima de drobul de sare ecologic. Însă, dacă ne referim doar la Transilvania, vom observa – cei care ştim să citim o hartă – că, din Maramureş, prin Apuseni şi prin Banatul Montan, pînă la Dunăre, aproape absolut tot mineritul metalifer şi nemetalifer a dispărut, lăsînd pe drumuri sute de mii de angajaţi. Or, în cazul unui referendum, aceştia ar putea considera că, odată soluţionată reluarea exploatării la Roşia Montană, se vor relua lucrările la toate celelalte mine, fabrici de preparare, topitorii, uzine de utilaje miniere.

„Problema” Roşia Montană nu trebuie privită cu patimă – nici pro, nici contra -, ci doar cu luciditate. Ceea ce ştim deja este clar: indiferent cum se vor exploata sau nu zăcămintele metalifere, există deja nevoia soluţionării marilor probleme ecologice din aceste zone; indiferent dacă se vor redeschide minele (sau se vor deschide sau nu alte exploatări), şomajul şi bugetele locale sînt o problemă care trebuie soluţionată; indiferent care sînt tehnologiile de exploatare şi prelucrare a minereurilor, metalele nu pot fi excluse din nevoile vieţii umane.

Dincolo de acestea, mai există o problemă foarte presantă: de ce nimeni dintre savanţii noştri nu a putut oferi, în aceşti 15 ani de discuţii absolut sterile, o alternativă viabilă din punct de vedere tehnologic şi financiar la utilizarea cianurilor?