Răscolitorul. Monica Grosu

Poezia lui Dumitru Cerna decupează din rama cotidianului detaliul afectiv, melancolia metafizicului şi a luminii tutelare. Realul corespunde unei zone simbolice, Dobrogea natală, irizată de soare şi lumină, de mit şi amintiri. Biograficul şi prozaicul desenează adeseori nu doar traseul destinal al plecării din sat, ci, mai ales, cronotopul simbol, vârsta fericită, copilăria eternă, purtată într-un nesfârşit exil interior pe drumurile Clujului. De aceea, rostirea poetică nu se poate produce decât în gamă melancolic-meditativă, ca un cântec suav îngânat în surdina unui apus de soare, dar atât de viu şi colorat, atât de îmbujorat de reveria trecerii.

Scriitor prolific, Dumitru Cerna s-a impus în peisajul literar contemporan atât prin numeroasele volume de versuri, definite de originalitate, tandreţe şi irizări sudice, cât şi printr-o bogată activitate editorială: îngrijitor de ediţii, autor de prefeţe, lector şi redactor de carte, colaborator la diverse volume colective. Cărţile care îl reprezintă sunt invariabil frumoase, vădind ochiul estetului care veghează la formarea actului artistic complet. Recentul volum Răscolitorul. Poeme paiduşcă (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015), scormoneşte, în rezonanţă cu titlul, printre amintiri şi fotografii ce intercalează textul într-un joc alternativ şi niciodată previzibil. Astfel, pe coperta întâi a cărţii străjuieşte ,,Băiatul cu chitara”, adică fotografia poetului însuşi, elev la Liceul Pedagogic din Tulcea, anul 1971.

Se cuvin amintite (măcar) şi alte câteva titluri de volume ce împreună alcătuiesc o arhitectură poetică solidă, purtând ecoul unor perpetue transformări lirice şi mirajul meleagurilor de origine. De la Cireşe amare, volumul de debut din 1993 şi până la cele mai recente, poetul transferă angoasele în registrul melancoliei şi realul în aşteptare contemplativă, în mirări şi gesturi blagiene de apropiere faţă de misterele lumii. În acest mod, diversitatea devine dominantă: Poeme translucide (1996), Pasărea Ibis şi Agresorul (1998), Poeme dobrogene (ediţie bilingvă, 1999), Trist. Poeme bonsai (2000), Dumicatul de pelin (ediţie bilingvă, 2003), Magdala (2005), Fiul. Poeme lutnice (2006), Peştera din pom. Poeme caju (ediţie bilingvă, 2012), Dar dacă vine (2013), Simţul care va veni. Poeme aţipite (2014) ş.a. Această înşiruire de titluri facilitează şi o oarecare structurare a creaţiei poetice în discuţie, Dumitru Cerna confirmând prin anvergura orizontului estetic o deschidere accentuat postmodernă şi o conştiinţă ce reverberează liric realitatea personală pregnantă.

,,Poemele paiduşcă” din Răscolitorul aduc în pagină imaginea unui început auroral, poziţionat sub semnul jocului, al învârtirii ameţitoare în cercul cunoaşterii şi al conştientizării (asimilării, însuşirii) lumii din jur. Plonjăm, aşadar, în visul copilăriei unice, iar seva acestui timp aproape mitic îşi păstrează savoarea, forţa, frumuseţea, filonul popular străvechi: ,,Celor mai frumoşi din Cerna/ Pentru care-aprind lanterna/ Să trec puntea-n precuvânt/ Pentru ei mă mai avânt/ Prin Chervant spre înmurire/ Şi tot pentru ei sunt mire/ Poeziei de smarald/ Îmi ard trupul plânsu-mi ard/ Spre a lumina mormântul/ Mamei mele din lut cald/ Când durerea udă perna/ Sunt străinul ce presimte/ Port Poemul să-i alinte/ Pe cei mai frumoşi din Cerna”. Această Dedicaţie împrumută tonalitatea ritualică a unui (des)cântec, focalizat pe substratul magic al lumii evocate, pe ritmurile folclorice şi sentimentul identitar.

Într-un fel, întregul volum stă sub semnul unei figuri tutelare – tatăl – personaj absent la propriu, dar perceput în vagi nelinişti şi mereu reluate aşteptări: ,,mi-a trebuit o întreagă viaţă ca să învăţ să-l iubesc/ mult timp am considerat moartea ca pe-o trădare/ acum muntele mă priveşte de parcă mi-ar spune/ ce mult semănăm avem acelaşi plâns şi-aceeaşi înseninare” (Muntele). Cu toate acestea, copilăria nu-şi pierde culorile angelice şi aroma bomboanelor cu lapte, căci mama caligrafiază cu tandreţe desenul fiecărei zile (învinge foamea şi frigul prin miresme culinare dintre cele mai ademenitoare, îşi duce copiii în vizite, la biserică, la cimitir, şi mai ales îi dă la şcoală, după îndemnul straşnic al soţului plecat în eternitate). Mai multe versuri transpun această atmosferă sărbătorească: ,,copilăria mi-a fost în fiecare zi duminica” sau ,,în pofida morţii tatălui eu n-am încetat să cânt/ urcam pe scena din parc încă de la grădiniţă/ oamenii mă priveau ca pe un biet orfan/ iar lacrimile mamei stingeau praful pe uliţă// era un timp al fericirii absolute cred/ mama îmi strecura în mână o bomboană cu lapte/ […] copilăria-mi miroase a bomboane cu lapte/ amintirea mamei e parfumată la fel/ numai în sat scena din parc a putrezit de parcă/ doar prin inima ei ar fi trecut năvalnicul sel”.

În această dialectică a depărtării şi apropierii de sat, de fiinţele dragi, se insinuează diverse secvenţe, episoade fugare şi chipuri întipărite în memoria afectivă. Din imaginarul personal izvorăsc tot felul de nume ce rezonează puternic melodia copilăriei pierdute şi dau întregului univers creionat un aer pitoresc. Fragmentele de timp sunt recompuse cu ajutorul unui lexic specific – o altă dimensiune a poeziei lui Dumitru Cerna – care îi susţine intertextualitatea, referenţialitatea puternică, rostirea ca un exerciţiu cantabil, calofil adesea, mereu savuros şi sugestiv. În acest topos paradisiac al Dobrogei natale, răzbat şi imagini ale maleficului (conflicte între vecini, răutăcioasa do-Trâpca, o vrăjitoare a satului), precum şi primele tensiuni erotice, primul sărut, primul dans ce deschid un drum lung şi tulburător al căutării de sine. Aşa cum redau şi ultimele poeme din carte, această căutare se continuă la Cluj, unde se simte mai întâi un intrus: ,,n-aveam înveliş pentru toate primejdiile/ eram firav şi iarna făcea ce voia din mine/ chiriaş sfios pe Codrului ultima casă/ împreună cu adolescenţa mă rostogoleam către tine// atunci intram în catedrală/ şi genunchii mi-i striveam de cuvinte/ n-aveam decât noaptea acoperiş provizoriu/ iar ziua mă adăposteam în poemul din minte”.

Plecările şi întoarcerile se intensifică în timp, biografia se rescrie cu fiecare poem în parte, evocarea fiind tot mai transparentă, versul deschis spre epic, sedus de poveste, fără a eluda simbolul: ,,eu mă întorc acasă mereu asemenea cerbului/ călcând toropit pe urmele mele dinainte/ adăpostit în coasta poemului la Cluj/ ca rana în Iisus am sângerat nu doar în cuvinte”. Poezia lui Dumitru Cerna recuperează în aceste ,,poeme paiduşcă”, răscolitoare, dinamice, febrile, un spaţiu interior, fragil încă şi încărcat de nostalgie. Această anamneză lirică se însoţeşte de expresivitate şi sens, dobândind valenţe programatice: ,,dragostea mea cea mai mare este ţărâna din Cerna/ şi cimitirul primăvara înflorit abundent în albastru/ Marcel mă-ndeamnă să le revăd când în sat vine Învierea/ iar trupul meu se va putea arăta numai prin duhul acelui sihastru”. Confesiunea lirică a Răscolitorului se încheie în această notă reflexivă, privilegiind iluzia, întâlnirea, întoarcerea acasă.

Monica GROSU