„Purtata” de la Urca – jocul uitat

Jocul la Şură, considerat specific satului Urca, de la care s-a împrumutat şi denumirea sărbătorii localităţii, este, de fapt, un dans cunoscut în multe din satele Transilvaniei, ca de exemplu pe Valea Someşului, sau în localităţile rurale din împrejurimile Sibiului.

Jocul specific satului de lângă Câmpia Turzii, denumit „Purtata de la Urca”, şi-a pierdut originalitatea, după cum apreciază sătenii care, de-a lungul timpului, au interpretat acest dans popular.

Omul din Urca care a înfiinţat şi a condus formaţia de dansuri a satului vreme de aproape o jumătate de veac, Gligor Roşca, acum în vârstă de 86 de ani (foto), îşi aminteşte povestea „Purtatei”. La Urca, hora se juca duminica, de la amiază şi până seara. Pe vremea aceea, prin anii 50 ai secolului XX, Urca nu avea formaţie de dansuri populare. „La horă jucam Purtata. Apoi urmau Româneasca, Ungureasca şi Harţagul”, îşi aminteşte Gligor Roşca. Toate jocurile acestea se dansau în perechi băiat – fată. În duminicile cu horă, înainte de începutul petrecerii, o fată din sat dădea de mâncare muzicanţilor. Pentru că îi hrănea pe ceteraşi, fata cu pricina începea jocul, în acea zi, ca şi parteneră a chizăşului, băiatul care organiza hora şi care era şef peste muzicanţi. Deoarece fata le servea muzicanţilor prânzul, chizăşul o îndemna să înceapă hora prin chemarea: „Amiază, hai la joc!” a povestit Gligor Roşca.

Acesta a înfiinţat prima formaţie de dansatori la Urca. „Eram 12 persoane, adică şase perechi, cum ar veni”. Aceştia au purtat „Purtata” de la Urca prin toată ţara, pe litoral, sau la Bucureşti, ba chiar prin Franţa. În acele timpuri, dansatorii de la Urca au jucat şi la Chişinău, pentru românii din Moldova sovietică.

„Până atunci nu a fost formaţie. Se juca în uliţă. Ne pregăteam cu un instructor de dans, Potra. Era celebru în zonă. A mai lucrat cu formaţiile din Ceanu Mare şi din Bolduţ” îşi aminteşte Gligor Roşca începuturile formaţiei de dansuri din Urca, în care a activat vreme de vreo 45 de ani. „Nu mai ştiu exact cât timp am făcut parte din formaţie, dar am jucat până pe la 75-76 de ani”, a depus Roşca mărturie despre stagiul petrecut pe frontul păstrării tradiţiilor moştenite de urcani din moşi-strămoşi. „Şi acum mă furnică picioarele când aud cetera!” Chiar şi fără acompaniamentul ceterii, pe Gligor Roşca l-au furnicat picioarele şi a oferit o mostră de „Purtată” în curtea plină de flori a casei sale din Urca.

Gligor Roşca a activat şi ca instructor de dans al elevilor de la şcoala din sat. „Îmi erau dragi elevii, dar şi copiilor le plăcea să înveţe Purtata. Noi am jucat cu dragoste, plăteam muzicanţii din buzunarul nostru. Făceam totul cu pasiune şi această pasiune am transmis-o şi copiilor pe care i-am învăţat să joace dansul nostru, de la Urca”.

De vreo 25 de ani, pe programele manifestărilor organizate pentru sărbătorirea Zilei Satului nu s-a mai scris „Purtata de la Urca”. Locul „Purtatei” l-a luat „Jocul de la Şură”, fapt pe care păstrătorii tradiţiilor locale l-au resimţit ca pe un atentat la identitatea aşezării. „Jocurile de azi sunt modificate. La sărbătoarea satului vezi fel de fel de dansuri, dar acelea nu mai sunt de la talpă, de la rădăcini” constată, cu oarecare nostalgie în glas, Gligor Roşca.

Se pare că pieirea „Purtatei de la Urca” a venit de la paşii dansului. Un alt sătean din generaţiile care au jucat „Purtata” a oprit căruţa în drum şi, în răgazul de odihnă acordat calului, în drumul către glie, a explicat: „Şeful formaţiei (chizăşul) pornea jocul singur. După ce făcea o tură, chema Amiaza, femeia care dădea de mâncare muzicanţilor. Aceea era partenera sa de joc pentru toată ziua”. După ce fata răspundea chemării Hai Amiază, chizăşul lua fata pe partea dreaptă şi făcea o tură, în ritmul doi paşi înainte, unul înapoi. După patru-cinci ture cu fata pe dreapta, la comanda chizăşului, dansatorii îşi învârteau partenera pe partea stângă şi, după alte patru sau cinci ture, jocul se încheia. Secretul Purtatei consta în pornirea de pe loc, cu piciorul stâng, în pas împiedicat. Această mişcare nu s-a mai transmis noilor generaţii. Cine ştie de ce, tinerii nu au mai reuşit să o reproducă şi, de vreo 25-30 de ani, „pasul împiedicat” a fost înlocuit, iar fără acesta „Purtata” nu mai este purtată peste generaţii de dansatorii urcani. „Nu se ştie de ce, însă dansatorii din noile generaţii nu pot învăţa pasul împiedicat de la plecare”, a depistat cauza alterării „Purtatei de la Urca” Gligor Roşca, unul dintre oamenii care, odinioară, a purtat jocul specific satului său natal până în Franţa şi pe la Bucureşti, via Chişinău.

Emil HĂLĂŞTUAN