Prudenţă – în limbaj diplomatic

RADU VIDA

Complexitatea situaţiei din Siria este de necontestat. Şi nu este vorba doar de interesele divergente dintre Rusia şi China pe de o parte, şi SUA pe de altă parte. Aliaţii Statelor Unite ale Americii ezită, cu toate strînsele interdependenţe din alte domenii, care conferă avantaj SUA.

Lumea, însă, s-a săturat să se lipească de pulpana americanilor, în orice potlogărie pe care o iniţiază şi, pe urmă, să rămînă ţapi ispăşitori în toate relele din lume. Aşa s-a întîmplat în Irak, aşa s-a întîmplat în Afganistan, aşa se întîmplă peste tot unde jandarmeria americană iniţiază, trepăduşii execută, iar ura popoarelor afectate se răsfrînge, invers proporţional, asupra tuturor. Şi cu precădere, asupra celor mai slabi şi mai puţin potenţi decît SUA.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă tulburările din Europa. Cu tot consensul aliaţilor, iniţiativa din Serbia, Kosovo, precum şi celelalte ţări balcanice din fosta Iugoslavie au dus la un eşec total. Pentru ţările europene, desigur. Cum uitarea se aşează şi peste acţiunile războinice, şi în cazul atacului şi destrămării Iugoslaviei s-a aşternut liniştea. O linişte mai… liniştită, ca să spun aşa, în ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii. Care, după înaltele fapte de vitejie, prin bombardarea unor fiinţe nevinovate, s-au retras în găoace. I-au lăsat pe europeni să-şi consume „muniţia” pe aşa-zisa menţinere a păcii. Încet, încet rănile s-au închis, durerea s-a atenuat. Iar americanii au fost uitaţi. Nu şi nemţii, francezii, românii. Care, la nivelul simţului comun, sînt cei mai vinovaţi pentru toate relele cîte s-au întîmplat şi se întîmplă în Balcani.

Situaţia tensionată din Siria poate naşte, din nou controverse. Londra şi-a manifestat deschis opoziţia faţă de un atac în Siria. Iar francezii… Ei bine, Uniunea Europeană, în ansamblul ei ar trebui să aibă o poziţie comună în criza siriană. Şi, se pare, n-o are. Din acest punct de vedere, n-o invidiem deloc pe baroneasa Ashton, şefa Serviciului European pentru Politică Externă. E acuzată doamna în cauză că are sub aripa ei 2.264 de funcţionari neputincioşi, care nu ştiu nici măcar să formuleze o poziţie comună de politică externă coerentă în cazul crizei siriene. Pe de altă parte, nici cei patru preşedinţi – ai Comisiei UE, Consiliului UE, Parlamentului UE, la care trebuie să-l adăugăm şi pe preşedintele prin rotaţie al celor 27-, deci, toată lumea de la Bruxelles tace! Şi tace pentru că este greu să tot scoţi castanele fierbinţi, aruncate în focul altora, cu mîinile tale.

Europa nu are interese să destabilizez Orientul. Şi, din acest motiv, nu se alătură cu plăcere provocărilor americane. Dacă, la nivel individual, au existat tot felul de… cocoşisme – luări de poziţie pro război, declaraţii sforăitoare privind necesitatea pedepsirii celor care aşa şi pe dincolo, discursuri de solidaritate cu victimele unui presupus atac cu arme chimice -, Uniunea Europeană pare destul de rezervată în ceea ce priveşte implicarea, ca entitate, într-un conflict cu Siria. Şi nu numai. Continuăm să nu fim de acord cu politica externă a doamnei Ashton (nu putem uita dosarele Ucraina – Uniunea Vamală Rusia, Belarus, Kazahstan sau Ucraina – Uniunea Europeană; Rusia – R. Moldova – România; UE – China şi încă multe altele). Dar, în cazul în care se dovedeşte că este mîna doamnei Ashton în tergiversarea măcar a unei poziţii ferme de alianţă cu Statele Unite ale Americii, nu putem să-i spunem decît: bravo! Şi, cu toate că, se spune, asemenea expresie se foloseşte doar în prezenţa măgarilor, preferăm pacea, deci iniţierea dialogului cu regimul Al-Assad, decît implicarea într-un conflict cu consecinţe neprevăzute.