Progrese în delirul băsescian

ILIE CĂLIAN

În principiu, n-aş mai scrie nimic despre fostul preşedinte Traian Băsescu- dacă gargara sa publică nu ar fi relevantă pentru situaţia noastră de azi- a întregii societăţi, de la cei care conştient au participat şi participă la ce se întîmplă, la aceia care, fie din dezinteres, fie din incapacitate intelectuală, nu se implică în nimic, dar se plîng că lucrurile nu merg bine. (Apropo de neimplicare: noi avem o cultură a dependenţei. Pe de o parte avem o cultură a dependenţei etnico-naţionalo-statală faţă de alte puteri. Pe de alta- şi mult mai grav!- avem o cultură a dependenţei moştenită din feudalism pînă în “socialism” şi menţinută şi azi, printr-o greşită înţelegere a protecţiei sociale. Este un handicap istoric care nu poate fi depăşit doar prin simpla modificare a unor legi- în sens democratic.)

Iată, Băsescu s-a grăbit să sară în televiziuni ca să-şi apere, zice el, imaginea despre cei zece ani de stăpînire a populaţiei României. Nu de “imagine” îl doare, ci de posibilitatea de a ajunge pe mîna Justiţiei. Justiţia în legătură cu care el se laudă că a adus-o pe calea cea bună. Atît de bună, încît simte nevoia acută să dea de pămînt cu tot sistemul judiciar pe care l-a moşmondit.

Într-un recent interviu la un post tv “de casă”, Băsescu se declară uluit de faptul că Elena Udrea, Alina Bica şi Horia Georgescu au fost aduşi în justiţie- de către, spune el, Livia Stanciu, Kövesi şi Coldea. Mai exact: “trei oameni din echipa mea, arestaţi de alţi trei oameni din echipa mea”- oameni dintr-o echipă, înţelegem noi, mai largă, “cu care am reuşit să schimbăm sistemul judiciar”.

Aşadar, la o primă lectură a declaraţiilor sale, reiese că Băsescu îşi crease o “echipă”- o echipă a sa, de parcă el ar fi fost stăpînul ţării. Nici un paragraf din Constituţie nu-i acordă preşedintelui dreptul de a-şi face o “echipă”- înafara celei legale, specifică Preşedinţiei-, o echipă compusă din procurori, şefi de servicii de informaţii, miniştri şi şefi de partide. El, însă, ca un boier pe moşie, a considerat că este normal să-şi facă – pe lîngă echipa prezidenţială legală- o echipă de vechili şi argaţi care să-i satisfacă poftele de a fi stăpîn absolut. Mai clar: nu există o prerogativă constituţională care să-i permită să schimbe sistemul judiciar. Orice legiferare de acest gen este de competenţe a Parlamentului. Acum înţelegeţi cauza furiei cu care, sistematic, Băsescu a sabotat sistemul parlamentar?

Încă ceva: Băsescu nu poate accepta ideea vinovăţiei celor trei arestaţi: “Vă rog să mă credeţi că ştiu ce spun”. Aşadar, preşedintele ştie! Însă imediat se contrazice: “Nu pot să cred”, “un preşedinte a numit nişte oameni şi nu îi vine să creadă că aceşti oameni au fost parte la furt”. Să ne înţelegem: de la a şti la a crede este o distanţă ca de la cer la pămînt şi ori în mintea lui Băsescu nu există suficientă inteligenţă pentru a face această deosebire, fie continuă să încerce să prostească oamenii care încă mai cred în el (adică nu ştiu cine este).

De fapt, problema gravă pentru Băsescu este una simplă: nu poate înţelege cum trei oameni din echipa sa arestează alţi trei oameni din echipa sa. Pentru că este a sa! Nu contează dacă cei trei arestaţi ar fi necinstiţi: important este că au fost slugile sale! Şi cum îşi permit ceilalţi trei să-şi contrazică stăpînul?!

Iată încă o mostră de delir băsescian: “E de interes public să se ştie dacă fostul preşedinte a minţit”- el susţinînd că nu a minţit pe parcursul celor zece ani. Chiar nu îşi aminteşte nimeni de sistemul de minciuni sistematice ale lui Băsescu?! Altfel spus: mai există oameni care să nu se prăpădească de rîs cînd Băsescu susţine că n-a minţit?! Probabil, mai există.

Dar pasajul din interviul care ne arată cam ce gîndeşte „adînc” Băsescu este altul; “Eu nu mă tem de nimic. Pe mine nu are cine mă şantaja în România, nici nu are cine să mă pună la colţ”. Vedeţi cît de grozav se socoteşte?! El ar fi un fel de Absolut, cineva deasupra legilor şi instituţiilor statului român. Sau, poate, este un mesaj de ameninţare la adresa altora din “echipa mea”, care ar putea să facă anumite declaraţii, cu care să-l “pună la colţ?!”