Profitorul

El e!
Îl ştim, dar prea repede întoarcem capul, dacă persoana noastră nu este atinsă, ne este indiferent sau scîrbă sau îl ignorăm ca pe muşte, ţînţari, şerpi şi alte scîrboşenii, ştim că există, dar n-avem ce face, asta-i situaţia!

Profitorul este, de fapt, nu un om, ci un concept, mereu la modă. Este o strategie de parvenire, este o stare de lucruri, este un dezastru. Căci el nu dă nimic societăţii, de fapt îl doare-n cot de ea, de ţară, de viitorul ei, contează numai el: oricînd – oricum – oricît – oriunde – ori cu cine!

Profitorul este, de obicei, inteligent sau măcar „descurcăreţ”, adică şi dacă are trei neuroni, doi sînt puşi pe căpătuială. El are tehnici şi strategii pe litere: A, B, C, D, ….Z, bine gîndite, bine actualizate, bine lucrate, pe care le schimbă rapid, cît ai zice „hopa Mitică”. Trebuie să iasă!  Şi ies!

Profitorul este, de obicei, tenace, el ştie una şi bună: „eu trebuie să urc!”. Şi urcă! Cu elicopterul, cu avionul, cu aeroplanul, cu planorul, cu zeppelinul, cu parapanta, cu liftul, cu picioarele pe scări, cu coatele pe scări, în cap pe scări, în limbă pe scări. Şi urcă!

Profitorul este, de obicei, linguşitor, căci, deşi nu ştie filosofie şi n-are cultură (deşi cunosc şi din ăştia care au, inclusiv cărţi şi dau chiar lecţii de morală la scară mare, la TV şi la ore de vîrf, cu papion sau fără, dar cu tupeu fără margini), ştie că lauda este o dulce muzică numai bună de vrăjit şi de prostit, exact cum face fachirul cu şerpii, pe care-i pocneşte la cap apoi cu fluierul. Peria, periuţa, muzicuţa, caterinca sau chiar clavecinul ori pianul sînt instrumente numai bune pentru profitor: cîntă una şi pleosc, mai smulge o pană să şi-o pună panaş la pălăria totdeauna scoasă, cu gesturi largi în faţă, la mărimi. Mai trage o perie, o scamă, o limbă, mai o măturică, mai un măturoi, mai un tîrş şi mai pescuieşte-n ape tulburi cîte-o balenă sau, măcar, cîte-un morun aşa mai grăsuţ, doar el are permis pe orice vreme şi în orice anotimp.

Profitorul este, de obicei, ipocrit, căci una zice, alta face, este un prefăcut fără pereche, asemeni unui ocean ce pare frumos şi liniştit, dar în interior e plin de pericole grozave. El are zîmbetul pe buze, voce numai moliciuni şi catifele, privire mieroasă şi se înclină pînă la pămînt, plin ochi în cuvinte de „minciună la puterea a doua”, vorba lui Carlyle. Deşi, în zilele noastre cred că-i minciună la puterea a treia-suta-mia-milioana, n-are astronomia atîtea cifre pentru universul infinit. (E drept că mai nou unii savanţi zic că nu-i chiar infinit, ci are un diametru de 150 miliarde de ani lumină şi parcă poţi să le demonstrezi că nu?)

Profitorul este, de obicei, vanitos, căci are o sete de glorie neostoită, crede că, normal, i se cuvine lui totul, lui şi numai lui. Mijloacele pe care le va aborda pentru asta nici nu mai contează, totul e ca el să ajungă acolo, adică sus-sus, cocoţat pe vanitatea lui.

Profitorul este, de obicei, norocos? Aş înclina să zic, din cîte-am văzut, că da!  Psihologul din mine, însă, crede mai mult în tenacitatea lui, în voinţa lui, în scopul lui mare pe care-l are clipă de clipă în minte, îl motivează şi declanşează, astfel, energii uriaşe şi-i întreţine încrederea lui oarbă că va reuşi. Or, astea toate nu-s decît chei sigure pentru succes. E drept că le foloseşte doar în scopul lui, dar le foloseşte! Pe cînd norocul, aleatorul, întîmplarea nu-s decît „pîrghia lenei” şi doar în acest sens are Iorga dreptate. Altminteri, Profitorul este un om harnic în treaba lui oneroasă, activ, întreprinzător, îndrăzneţ, curajos chiar.

Dar cine este Profitorul?
Nu mă ocup de liste, ar fi şi greu asta, dar măcar să deschidem ochii şi să-l vedem, să nu-l ignorăm şi să nu întoarcem capul, chiar dacă ne este scîrbă de nu mai putem.
Stela-Maria Ivaneş