Prof. univ. dr. Aurel ANDERCOU: N-am refuzat operaţiile mari niciodată (I)

Legătura medicilor, a chirurgilor, cu artele vine din aceea că însăşi chirurgia, medicina, în general, este o artă. Asta o spune, în interviul acordat ziarului Făclia, în ultima sa zi de gardă la Clinica Chirurgie Generală II a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj, după 45 de ani de carieră medicală, unul dintre cei mai renumiţi chirurgi ai Clujului, prof. univ. dr. Aurel Andercou, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale. Un chirurg care, aşa cum singur mărturiseşte, n-a refuzat operaţiile mari niciodată; dimpotrivă, a fost un pasionat al acestora.

– Domnule profesor, în ce se măsoară cariera unui chirurg: în numărul de operaţii efectuate, în reuşita acestora, în numărul de lucrări ştiinţifice publicate, în numărul de studenţi şi rezidenţi pregătiţi?

– Vedeţi dvs, noi sîntem chirurgi, dar şi cadre didactice şi cercetători, pentru că aici, la Cluj, e sistemul încetăţenit ca în clinicile care au funcţionat începînd din 1919, să fie o activitate complexă, chirurgicală, pentru secţiile de chirurgie, dar şi ştiinţifică şi didactică. Ele se împletesc, iar eu nu pot să fac o diferenţiere între ele, pentru că merg mînă în mînă.

Cu multă plăcere am abordat aspectul didactic al problemelor. Eu mi-am trecut toate gradele didactice, pînă la titlul de profesor, prin concurs, am făcut şi activitate de cercetare ştiinţifică cu o adevărată curiozitate ştiinţifică şi fără nici un fel de alte scopuri. Nu mi-am făcut un scop în viaţă din cercetarea ştiinţifică, dar am fost un operator destul de activ, aş spune, care mi-am consacrat o parte din viaţă operaţiilor. Un chirurg, dacă nu este şi cadru didactic şi cercetător, poate spune că este satisfăcut doar de operaţiile pe care le-a făcut. În cazul meu şi în cazul nostru, al celor care am lucrat aici, la Cluj, este vorba de o triplă satisfacţie. Toţi am avut aceeaşi atitudine, de împărţire judicioasă a activităţilor, a volumului de activitate şi a timpului, între cele trei activităţi. Nu se poate altfel, nu poţi onora o carieră didactică, nu poţi onora o catedră didactică, nu poţi onora o clinică de elită, care rezolvă cazuri din toată ţara, decît în acest mod. Noi sîntem de o formare complexă, didactică, ştiinţifică şi, desigur, profesională.

Sigur, la început, cînd mi-am făcut rezidenţa – sau secundariatul, cum se spunea atunci -, în primii cinci ani am pus accentul pe partea practică. Dar, deja de atunci am fost angrenat şi în activităţi de cercetare ştiinţifică şi încredinţat, în mod benevol, cu unele activităţi didactice cu grupe de studenţi. Şi astea s-au dezvoltat, pe parcurs, treptat, au mers mînă în mînă. Aşa că, dacă mă întrebaţi ce mi-a oferit cele mai multe satisfacţii, am să vă spun că toate trei, împreună.

– Ştiu că aţi studiat pianul nouă ani…

– De unde ştiţi?

– Cum se spune la noi, în presă, „din surse”. Ce v-a făcut să lăsaţi pianul pentru bisturiu?

– E o poveste puţin mai… ciudată. Trebuie să vă spun, în primul rînd, că n-am fost un talent deosebit. Apoi, ce mi s-a întîmplat în decursul activităţilor pe care le făceam la o şcoală populară de arte, a fost că în 1953, fiind un copil de liber-profesionişti, mi s-au pus nişte taxe didactice pe care părinţii mei nu le-au putut suporta. Şi atunci am început un periplu între profesoare şi profesori privaţi, care erau schimbaţi destul de des pentru că eu nu eram un talent ieşit din comun. Aşa încît am ajuns, după nouă ani, la un nivel în care eram în măsura de a cînta o partitură la prima citire, dar numai cele mai uşoare şi cele mai cunoscute. Cariera mea pianistică nici n-a început, pot spune, bine, că s-a şi terminat. Din clasa a IX-a nici n-am mai avut timp. Însă, a fost o plăcere şi cred că perioada aceea mi-a deschis un orizont pentru muzică, pentru că după aceea am mers la toate concertele care se organizau în oraşul de provincie în care m-am născut, la Satu Mare, unde se desfăşura o activitate concertistică destul de bună. Şi, încet, încet, cu nişte concerte de muzică simfonică, nişte spectacole de operă, am prins gust pentru muzică şi am rămas cu această pasiune, care este o pasiune, să spun aşa, sedativă, liniştitoare, pentru un chirurg.

– Am remarcat că majoritatea marilor medici sau marilor chirurgi au o aplecare sau o pasiune pentru arte. La fel, cei mai mulţi medici, chirurgi pe care i-am cunoscut, nu s-au sfiit să declare că nu se poate face medicină sau nu se poate face chirurgie fără Dumnezeu. De unde legătura dintre medicină şi arte sau aplecarea asta spre arte a medicilor? Şi, ce îi face pe medici, pe chirurgi, să creadă, poate mai mult decît alte categorii profesionale, că nu se poate face nimic fără Dumnezeu?

– Legat de prima parte a întrebării am să vă spun că însăşi chirurgia, medicina, în general, este o artă. Este o artă a diagnosticului, o artă a conversaţiei, o artă a despletirii şi urmăririi semnelor de boală. După aceea urmează o altă artă, a diagnosticului, prin examinările pe care le propui. Şi, în sfîrşit, chirurgia, eminamente, este şi ea o parte artă şi o parte lucrativă, pentru că se adresează unor elemente anatomice structurate pe principiul volumetric, pe principiul dimensiunilor, aşa încît ochiul chirurgului se formează, începînd din primul an de studiu, şi prin anatomie. Sigur că el urmează mai departe să se tot complice, şi pe măsură ce mai citeşte literatură artistică îşi va da seama că desenul este un element natural care-l însoţeşte în activitatea sa. De acolo, mai este un pas pînă la arhitectură, pînă la pictură, aşa încît astea se deprind cu timpul, dar, sigur, trebuie citit, pentru ele. Şi, în general, doctorii citesc mai mult, poate, decît alte specialităţi cu caracter mai tehnic. Iar latura umanistică se împleteşte cu literatura, se împleteşte cu plăcerea de a vedea un obiect de artă sau cu plăcerea de a asista la un spectacol – de unde derivă această legătură directă, poate, între medici şi… aspectele de artă.

Nu pot să spun că orice chirurg trebuie să fie un artist, dar sînt exemple, şi eu am un coleg foarte bun şi un prieten foarte bun, excelent pictor, care s-a validat şi se validează şi-n momentul de faţă. Regret că eu n-am fost un bun desenator şi că n-am deprins arta culorilor. Culorile, ca şi muzica, sînt un acces direct asupra creierului, asupra imaginaţiei omului, aşa încît legătura noastră este, poate, normală şi oarecum fiziologică sau naturală, cu arta. Nemaivorbind de faptul că, sigur, şi manoperele pe care le facem aparţin de un aspect estetic care trebuie să fie îndeplinit. Nu numai chirurgul estetician este cel care vede partea estetică a lucrurilor, ci şi un chirurg generalist sau vascular.

În ce priveşte legătura cu credinţa şi cu Dumnezeu: cred că credinţa este un fir care ne coordonează viaţa şi care ne conduce viaţa. Fără o credinţă în ceva eşti searbăd, nu ştii încotro te îndrepţi. Credinţa este inoculată şi din familie. Eu, copil fiind, pe vremea anilor ’50 – ’51, am fost trimis la ore de catehizare, la Biserica Catolică, pentru că Biserica Greco-catolică nu mai era în vremea aceea. În acelaşi timp însă, frecventam cu multă plăcere, împreună cu tatăl meu, şi Biserica Ortodoxă.

Legătura cu Dumnezeu este o legătură menţinută prin credinţă proprie. Eu chiar dacă acum un sînt un mare frecventator de biserică, îmi fac în fiecare zi rugăciunile, şi dimineaţa şi seara, ocazie cu care îmi fac şi un bilanţ al vieţii: dacă am făcut bine şi ce n-am făcut bine.

Dar şi Biserica este legată de artă! Cînd eram copil, cu tatăl meu şi cu mama luam la rînd bisericile, în ordinea slujbelor. Prima era cea Catolică, unde se cînta în limba latină, apoi ajungeam la cea Ortodoxă, care avea cel mai bun cor din oraş. Era un cor format din basarabeni care se stabiliseră după al doilea război în oraşul nostru, un cor de 20-25 de persoane, care avea o ţinută artistică deosebită. Răsuna biserica, atunci cînd cînta acest cor, şi nu era nevoie de difuzoare ca să se audă din afara bisericii, aşa cum se întîmplă astăzi.

Revenind: fără Dumnezeu, nu se poate nimic. Ştiţi că şi deviza regilor noştri a fost „Nihil Sine Deo”, şi cred că n-au greşit.

– Dvs i-aţi simţit vreodată prezenţa în sala de operaţie?

– Eu cred că l-am simţit de multe ori, mai ales în situaţiile grele cînd, nu o dată, mi-am spus: Doamne, ajută-mă!

– Care au fost cîteva dintre cele mai grele operaţii pe care le-aţi efectuat în cei 45 de ani de carieră medicală?

– E greu de spus, pentru că eu am început ca şi chirurg generalist, operînd de la gît pînă la extremităţile membrelor, aproape tot. Excepţie au făcut neurochirurgia, chirurgia cardiacă, chirurgia propriu-zis pulmonară şi chirurgia urologică, dar în rest am făcut tot. Şi urologică am făcut, parţial, am ajuns pînă la nefrectomii, extirpări de calculi vezicali, extirpări de prostată.

Operaţiile cele mai grele le-aş împărţi în două categorii. Eu 14 ani am lucrat la Secţia de Chirurgie de Urgenţă, care era la Clinica Chirurgicală I. Atunci, acolo veneau toate traumatismele grave. Erau traumatisme deosebite, toracice, abdominale, rupturi inclusiv de cord, rupturi de ficat, de intestine. Asta a fost o primă etapă, în care eu am participat la multe intervenţii chirurgicale şi am operat inclusiv cord, în urgenţă.

Al doilea aspect a fost după ce am trecut, în 1982, la Chirurgie II. Aici, operaţiile cele mai mari au fost din domeniul oncologic. Operaţii oncologice face tot chirurgul, orice chirurg cunoscut este obligat, prin adresabilitate, să facă tratamente chirurgicale oncologice. Extirpările mari de organe, de ficat, de pancreas, de intestine, sînt cele mai mari operaţii. Şi asta a fost patologia care mi s-a părut mie cea mai dificilă, cea mai grea. Nemaivorbind că mai există încă un capitol de operaţii dificile, care sînt reintervenţiile chirurgicale pe care le faci fie pentru propriile tale operaţii, cînd se complică lucrurile prin natura evoluţiei afecţiunii, fie cînd faci corecţii după alte operaţii, realizate anterior.

N-aş putea să vă spun cu exactitate care a fost cea mai mare operaţie, dar pot să vă spun că operaţiile cu extirpări largi sînt operaţii de mare anvergură şi operaţii dificile. Şi, sigur, reintervenţiile, apariţia unor fistule după reintervenţii, care necesită operaţii multiple, iarăşi sînt aspecte dificile de chirurgie.

– Au fost operaţii de care v-aţi ferit?

– Nu. N-am refuzat operaţii mari niciodată, dimpotrivă, am fost un pasionat al operaţiilor mari. Şi dacă am un oarecare regret de cazuistică profesională, atunci regret numai cazuistica de urgenţă pe care, la Clinica Chirurgie II, n-am mai reuşit s-o fac, pentru că aici am trecut într-un alt domeniu de activitate. În schimb, aici am abordat chirurgia vasculară, domeniu în care, de asemeni, operaţii dificile se pot enumera: intervenţiile chirurgicale începînd de la aortă cu bypass-area, respectiv cu înlocuirea unor segmente obstruate cu elemente protetice sau cu elemente vasculare proprii şi care să suplieze o arteră. Şi acest capitol este unul dificil, pentru că uneori leziunile sînt atît de avansate, încît sînt şanse foarte restrînse de reconstrucţie vasculară, reconstrucţie fie prin dezobliterare, fie prin montarea unei noi căi de tranzit a sîngelui spre periferie. Nemaivorbind că, în cadrul chirurgiei vasculare, procentul de complicaţii este chiar mai mare decît în chirurgia abdominală, de exemplu.

Sînt retrombozări, situaţii în care reintervii de două, de trei ori. Degeaba ai făcut operaţia corectă; dacă nu ai o primire în periferie, sub genunche, favorabilă, rezultatul poate să nu fie cel aşteptat. Şi mai este un aspect: aici investigaţiile de evidenţiere a arborelui vascular, respectiv arteriografia, sînt suverane; dar sînt foarte multe neconcordanţe între aspectul clinic şi aspectul radiologic pe care tu-l vezi, de fapt arteriografia, angio-CT-ul sau alte examinări. Şi, al doilea aspect: este contrastul dintre aspectul radiologic şi aspectul intraoperator, care poate să fie mult mai avansat.

– Aţi profesat 20 de ani în perioada comunistă. Cred că a fost cea mai nefastă perioadă a chirurgiei clujene…

– A fost nefastă prin lipsa înzestrărilor şi prin lipsurile obişnuite, de toate felurile, inclusiv în sănătate. S-au făcut, atunci, multe improvizaţii. Ca să vă dau un exemplu: la un moment dat, şi mănuşile chirurgicale erau recondiţionate, prin lipire şi cîrpire. Seringile erau de folosinţă multiplă prin fierbere, de unde cazurile frecvente de hepatită cronică. România, şi la ora actuală încă este stigmatizată de acest număr foarte mare de hepatite cronice.

A fost o perioadă foarte dificilă, pentru chirurgie. În ’82, cînd eu am trecut la Chirurgie II, noi am făcut toate urgenţele chirurgicale în mod benevol şi fără nici o înzestrare. Aveam materiale de cusătură şi proteze numai din ce făceam noi rost prin eforturi proprii, de fapt prin donaţii primite din străinătate, de la colegi de-ai noştri pe la care mai umblasem. Nu era nici un fel de înzestrare corespunzătoare, atunci, în spitale. Sigur, după revoluţie lucrurile s-au îmbunătăţit, dar lent şi greu.

– A fost greu de recuperat ceea ce s-a pierdut în aceşti ani?

– Încă nu s-a recuperat tot. Există, încă, un decalaj foarte mare între chirurgia vestică, a dotărilor evoluate, şi chirurgia de la noi.

– Adică…?

– Este vorba în primul rînd de banii alocaţi pentru înzestrare şi pentru tehnologii. Tehnologia, în medicină, a pătruns destul de greu, destul de tîrziu faţă de alte specialităţi, faţă de inginerie, de exemplu. Dar noi sîntem rămaşi în urmă şi acum, din punct de vedere tehnologic. De abia în ultimii 10-15 ani au intrat operaţiile laparoscopice în mod larg, nemaivorbind că telechirurgia, de exemplu, se abordează doar sporadic în România. Sau, un alt deficit de abordare chirurgicală pe care trebuie să-l menţionez şi să-l subliniez, este chirurgia endovasculară, pentru operaţii arteriale. Pentru operaţii venoase, pentru varice, există o chirurgie endovasculară, în competiţie încă, la noi, cu chirurgia clasică dar, sigur, fiecare avîndu-şi indicaţiile sale.

– Dvs sînteţi adeptul chirurgiei clasice sau al chirurgiei laparoscopice?

(Răspunsul – în ziarul de sîmbătă, 26 iulie)

M. TRIPON