Problema esenţială: onestitatea magistraţilor

Ilie CĂLIAN

Cetăţeanul român care doreşte să fie un “bun cetăţean”, adică un participant avizat la alegerile locale şi parlamentare de anul viitor, caută să înţeleagă ce se întîmplă acum, cu “spectacolul cătuşelor”, cu relaţia dintre DNA, SRI şi Justiţie, dintre acestea şi Parlamentul României, dintre Parlament, partide, Guvern, Preşedinţie. Adică, ce se întîmplă cu aproape întreaga “viaţă publică”? Problema centrală este aceea a unor foşti şi actuali “şefi” – miniştri, primari şi acoliţi de-ai lor, respectiv parlamentari. Sînt nume “mari” în felurite procese – începînd cu aparent intangibila Elena Udrea (Băsescu este doar puţin “ciupit” în dosarul cu senatoarea Firea) şi încheind cu cine vreţi, de la celebrul Vanghelie la Şova, ori, mai ciudat, pînă mai ieri fostul ministru de Finanţe Vâlcov.

Necazul cel mare, pentru publicul încă derutat, este că, în cazul unor parlamentari, pare a funcţiona principiul alba-neagra”, cum am auzit o vorbă în troleibuz. Adică, unora li se iau toate drepturile şi Parlamentul dă direct cătuşe, iar altora nu. Pe tema aceasta s-a vorbit şi s-a scris mult. Se invocă necorelarea unei decizii ale Curţii Constituţionale cu regulamentele Camerelor în privinţa votului. Însă, în creierele majorităţii cetăţenilor s-a înfipt, în urma unor acţiuni propagandistice desfăşurate de multă vreme, ideea că parlamentarii sînt, cu toţii, nişte hoţi care se apără reciproc, invocînd imunitatea. Să fie clar, odată pentru totdeauna: Parlamentul nu-i face pe membrii săi inviolabili în faţa Justiţiei: este vorba doar de aprobarea pentru a fi arestaţi şi percheziţionaţi, nu de a-i salva de cercetarea judiciară. Pentru cei care nu ştiu, deocamdată Constituţia prevede ca membrii celor două Camere au dreptul să voteze în această chestiune. Deci: dacă în chiar textul Constituţiei scrie că parlamentarii au dreptul să spună DA, să spună NU, ori să se abţină, înseamnă că nu se poate pune problema ca o simplă cerere a unui procuror să prevaleze asupra dreptului parlamentarilor de a vota cum gîndesc: dacă cererea unui procuror devine lege, înseamnă că nu se mai respectă separarea puterilor în stat, în condiţiile în care, repet, parlamentul are dreptul de a hotărî prin vot.

Care este problema reală? Problema reală şi extrem de gravă pentru statul de drept şi democraţia din România este că, în conformitate cu Codul penal şi Codul de procedură penală, inventate de Băsescu, pentru a-şi distruge adversarii politici şi chiar unii magistraţi, o persoană poate fi “ridicată”, reţinută şi arestată, practic, după bunul plac al celor care manevrează actul de justiţie. Constituţia României, dar şi constituţiile altor ţări, încearcă să înlăture o asemenea posibilitate în cazul parlamentarilor, al celor aleşi de cetăţeni, tocmai pentru a descuraja posibilitatea ca nişte persoane/ grupuri/ organizaţii să “scoată din circulaţie” un parlamentar incomod. Pe scurt: vinovăţia trebuie probată cu dovezi în faţa judecătorului. Şi cu dovezi speciale în cazul arestării indiferent cărui cetăţean, dar cu atît mai mult a unui demnitar dintre cei aleşi prin vot sau confirmaţi prin votul aleşilor.

Aşadar, aşa-numita imunitate parlamentară – care, de fapt, nu este o imunitate, ci o procedură specială – nu este un privilegiu acordat parlamentarilor, ci o formulă prin care se încearcă descurajarea atacurilor “incorecte” la adresa persoanelor care reprezintă voinţa cetăţenilor în supremul for al puterilor statului.

Este justificată această grijă a creatorilor constituţiilor din ţările democratice? Este! Iar la noi, cu atît mai mult. Motivul este simplu: corupţia procurorilor şi judecătorilor, care este un fapt dovedit în două moduri: direct şi indirect. Direct, este dovedită prin numărul procurorilor şi judecătorilor care au ajuns în instanţă – ba chiar din rîndul celor care trebuia să combată corupţia. Indirect: prin numărul dosarelor care au stat pitite prin sertare mulţi ani şi care abia acum au ajuns “în lucru” – acum, după ce s-a schimbat garnitura la Cotroceni şi în alte puncte nodale ale puterii.

Aşadar: problema esenţială nu este onestitatea politicienilor şi a oamenilor de afaceri, ci onestitatea magistraţilor.