Printre gînduri vesele sau triste… TEATRUL TĂMĂDUITOR

• Cornel Udrea, acest interviu se doreşte a fi un cadou al nostru, al celor de la „Făclia”, cu ocazia zilei tale de naştere, frumoasă coincidenţă, chiar de Ziua Mondială a Teatrului, 27 martie. Destinul însă a vrut, şi tu ai insistat, să vorbim mai puţin despre ziua ta aniversară…
– Într-adevăr! Vă mulţumesc pentru dar, este unul posac şi încercănat, de cînd am aflat că Mircea Albulescu nu mai este…

• Ai avut prilejul de a te întîlni cu acesta, dar şi cu mulţi alţi actori.
– Aşa este, lista este foarte lungă, a început în 1970, cînd Cornel Pop, cel care a construit Teatrul Radiofonic la Radio Cluj, mi-a acordat încrederea, m-a ţinut învăţăcel şi am început, apoi, să umblu pe picioarele mele. Am devenit scriitor din cauza radioului. Al Radioului Cluj, şi trebuie să pomenesc numele lui Horia Bădescu, cel care m-a îndemnat să scriu, să fac din scrisul meu o continuitate benefică. Astfel, ca reporter, dar şi ca autor de scheciuri radiofonice, de piese, adaptări, am ajuns să cunosc lumea actorilor, să mă aflu în dialog cu Mircea Albulescu, Dorel Vişan, Dorina Lazăr, Draga Olteanu-Matei, Adriana Trandafir, Virgil Ogăşanu, Tamara Buciuceanu-Botez, Ovidiu Iuliu Moldovan, Dan Tudor, Ion Marinescu, Geo Nuţescu, Silvia Ghelan şi lista ar putea continua, cu oameni morţi, cu oameni vii, pe care nu vreau să-i transform, sub nici o formă, în amintire. Drumul meu spre Teatrul Naţional Radiofonic a fost favorizat de şansă şi astfel am legat, în timp, o prietenie durabilă, printre alţii şi cu regizorul Mihai Lungeanu. Acesta i-a propus, în 2011, lui Mircea Albulescu, adaptarea radiofonică a piesei mele, intitulate Soţia mea, Shakespeare. A fost ceva fabulos. La audiţia publică de la Bucureşti, un fel de avanpremieră, o tradiţie veche şi frumoasă, după încheierea audiţiei vreo 10 secunde a fost linişte, apoi s-au pornit valuri de aplauze, care nu au contenit minute în şir. Ce să-şi dorească mai mult un scriitor? Mircea Albulescu m-a îmbrăţişat şi aceasta a fost o confirmare în plus că i-a plăcut textul, l-a simţit cu o trăire actoricească unică şi, de acum, irepetabilă.

• Ştiu că povestea aceasta minunată a continuat…
– Da, sponsorul piesei, Rotary Club Gherla, l-a invitat pe Mircea Albulescu la o întîlnire cu rotarienii şi lucrul acesta s-a întîmplat. Mircea Albulescu le-a recitat din Eminescu, oamenii au trăit emoţii deosebite şi, ca o încununare a acestei trăiri, i s-a acordat titlul de Membru de Onoare al Rotary Club Gherla.

• Ai fost în preajma marelui dispărut şi după aceea…
– Exact! Ne-am reîntîlnit la Bucureşti, cînd puneam la cale o altă „ispravă” radiofonică, împreună cu Mihai Lungeanu. Mircea Albulescu era după operaţie, vizibil schimbat, dar la fel de mare, de puternic şi de granit. N-am să pot uita ce mi-a spus: „– Domnule, piesa aceea (Soţia mea, Shakespeare, n.n.) m-a cîştigat. Păcat că nu mai pot să o sui pe scenă. Nu mai am timp!” Acum, într-adevăr, timpul nu mai are vreme pentru Mircea Albulescu! Moartea lui mi se pare un non-sens. Sînt anumiţi oameni pe care aceasta ar trebui să-i lase în pace…
A consemnat Michaela BOCU
m.bocu@ziarulfaclia.ro

P.S. – Imaginile care însoţesc acest interviu imortalizează chiar întîlnirea aceea istorică, din 2011, a lui Mircea Albulescu cu rotarienii gherleni.