Primăvara arabă a transformat Rusia şi China în aliaţi

Foreign Policy

China şi Rusia au opinii din ce în ce mai apropiate cu privire la actualele evenimente din Orientul Mijlociu (OM) şi din Africa de Nord. În cadrul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), cele două ţări fie se pronunţă la unison împotriva iniţiativelor occidentale, fie exprimă o atitudine precaută faţă de acestea.

În primul rînd, ideologia nu are aici nicio legătură: China şi Rusia au respins demult ideologiile comuniste. Este adevărat că ambele ţări sînt unele autoritare, însă nu există niciun fel de Internaţională a autoritarismului, care să îndemne regimurile autoritare la solidaritate. Rusia şi China acţionează strict pragmatic.

Nici concurenţa geopolitică regională nu pare a fi o explicaţie. Interesele globale ale Chinei au mai degrabă un caracter economic: de exemplu, ea depinde de Iran în ceea ce priveşte livrările de petrol. La rîndul său, Moscova le livrează unor ţări din OM arme sau tehnică nucleară, însă în mod clar nu concurează cu Washingtonul pentru supremaţie.

Nici Beijingul, nici Moscova nu nutresc prea mari simpatii pentru liderii din OM. Mubarak a fost aliatul SUA, fostul preşedinte tunisian era un apropiat al Parisului şi, în 2003, Gaddafi s-a împăcat cu Occidentul.

Un caz aparte îl constituie liderul sirian Bashar al-Assad, care menţine relaţii de prietenie cu Moscova încă din vremurile sovietice. În mod cert, Rusia nu vrea să piardă Siria. Moscova şi Beijingul desfăşoară un curs asemănător faţă de această ţară: îi cer Damascului reforme, comunică atît cu guvernul cît şi cu opoziţia din Siria şi refuză să sprijine sancţiunile ONU.

Potrivit declaraţiilor oficiale ale Beijingului, el “sprijină poporul sirian”. Acelaşi lucru afirmă şi guvernele occidentale. Însă, pentru mulţi din Occident “sprijinul” înseamnă un amestec activ şi nu exclude măsurile în forţă. Chinezii înţeleg acest lucru altfel: trebuie să li se permită sirienilor să-şi rezolve singuri problemele, fără amestec din exterior, iar în final să fie recunoscută decizia poporului sirian, după cum Beijingul a făcut în cazul Libiei.

Rusia şi China se opun unei intervenţii a Occidentului în treburile interne ale altor state, inclusiv în numele democraţiei sau umanităţii. Însă, problema nu constă doar în aceea că Beijingul şi Moscova se tem pentru propria lor securitate: evenimentele din Libia i-au demonstrat Rusiei şi Chinei că, la presiunile apărătorilor drepturilor omului, Occidentul se poate implica în războaie civile peste hotare, chiar şi atunci cînd liderii occidentali ar trebui să manifeste înţelepciune.

Siria are o mare importanţă strategică, iar un război civil în această ţară va deveni, după cum afirmă Rusia şi China, un teren fertil mai degrabă pentru conflictele interconfesionale şi propăşirea forţelor religioase radicale, decît pentru democraţie şi supremaţia legii. Conflictul din interiorul Siriei se va răsfrînge şi asupra situaţiei din Libia şi din Israel, va implica în joc Hezbollah şi Hamas. Rusia se teme de extremismul islamic, în timp ce China îşi importă aproape tot petrolul din Orientul Mijlociu.

De ce politica Rusiei şi Chinei faţă de Siria diferă de cea a SUA şi UE? În primul rînd, Moscova şi Beijingul nu consideră că un amestec activ în conflictele civile din alte ţări ar fi un lucru eficient şi înţelept. În al doilea rînd, ele nu cred că regimul lui Assad ar trebui doborît în cadrul “strategiei anti-iraniene”.