Preoți, popi, predicatori, pastori, duhovnici și … iluminați

Au apărut în spațiul public o serie de popi, predicatori și … iluminați care au o audiență de mare succes, prizați de un așa numit creștinism „popular”, de o anumită religiozitate trăită „de jos”, de parcă ne-am afla într-o fază de început a evanghelizării creștine. Acești predicatori abordează toate temele vieții religioase și cotidiene de-a valma, auditoriul lor regăsindu-se cu toate frământările și neliniștile lor în discursul și învățăturile „de belfereală” ale acestora, adică, este vorba de un populism de factură religioasă îmbrățișat de lumea noastră postmodernă.

Acești cuvântători ies evident din spațiul eclezial, preferând piețile, sălile cu audiență mare, dar mai ales televiziunile, aceste tribune sau amvoane contemporane sensibile la orice Savonarola modern. Ei continuă seria predicatorilor și iluminaților necanonici de odinioară, cei care prin succesul lor au provocat adevărate contagiuni mentale colective. Un Constantin Necula, un Vasile Ioana, un Stelian Tofană sunt reprezentativi pentru predicatorul dintotdeauna, redat în configurații și ipostaze contemporane.

Părăsind amvonul și spațiul eclezial, ei ating pe alocuri necanonicitatea unor astfel de ipostaze, mai ales atunci când, în contextul unei epoci postcomuniste, ei devin „pastile” zilnice la televiziuni. E o îndrăzneală și perseverență nemăsurate ca, părăsind spațiul eclezial, spațiul liturgic și euharistic care consacră neîncetat comunitatea credincioșilor, să „prelucrezi” învățăturile și doctrina religioasă în cele mai diverse și banale teme ale vieții creștine. Mai mult decât atât, aceștia desacralizează spațiul amvonului și o fonetică a cuvântului rostit în spațiul eclezial, desacralizează comuniunea liturgică făcându-se promotorii cuvântului creștin rostit oriunde și oricând. Îmi aduc aminte în acest sens de o butadă a lui Umberto Eco în care se relatează un dialog dintre un călugăr franciscan și un iezuit pe tema rugăciunii. Franciscanul l-a întrebat pe superiorul său „dacă în timp ce se roagă, poate să fumeze”. În mod automat, superiorul i-a răspuns că nu poate să fumeze în timp ce se roagă. Iezuitul astuțios îi reproșează franciscanului că pentru a obține permisiunea, întrebarea trebuia formulată în alt mod, și anume, „în timp ce fumez, pot să mă rog?”. Aceasta ar fi fost forma corectă, pentru că în conformitate cu învățătura bisericii, rugăciunea este continuă, ea este permanentă și, deci, este rostită tot timpul și în orice împrejurare.

Acești preoți și predicatori circumstanțiali și predispuși spre vedetism, pătrunși de marketingul succesului, în fond, se dezvoltă pe sine în toate articulațiile specifice imposturii. De multe ori, ei banalizează și rostogolesc sublimul învățăturilor religioase în „glumițe” ale cotidianului, cu înflorituri și cu o stilistică necanonică, iar producătorii emisiunilor TV sunt la fel de impostori, și slujitori ai religiei succesului, și ai ratingului. Cu toate acestea, lumea mirenilor îi prizează cu nesaț, dornică de un cuvânt duhovnicesc și creștin, fiind însă sedusă de învăluirile și belferelile acestei specii de predicatori. TVR, structurată pe o rezistentă fibră neocomunistă și atee în tradiția și existența ei din anii comunismului și ai postcomunismului, promotoare disgrațioasă a fesenismului dintotdeauna, a devenit dintr-o dată o televiziune excesiv de pioasă și, deopotrivă, evanghelică. Există însă o distanțare evidentă între ceea ce pare a fi și ceea ce este în realitatea ei profundă și în abisul ei comunist de întreținere mascată a ideologiei comuniste.

Unii dintre sacerdoți, doritori de vedetism sunt și universitari provenind de la școli teologice prestigioase, adică dintr-un anturaj academic serios și consistent, care a întreținut luminile învățăturii creștine de-a lungul vremii. În schimb, acești predicatori de „Okazii” sunt răzbătători în ale succesului, dar fără consistență pentru că ei se „subțiază” în consumul cotidian televizorist. Mai mult decât atât, ei se risipesc plimbându-se și conferențiind pe la diverse adunări cu mulțimi de credincioși care sorb cuvintele inspiratului de „har”, dar și de … impostură. Ei combină pasaje teologice cu „vorbe de lume” cu largă adresabilitate către publicul profan, închipuindu-se adevărați Antimi Ivireanul, ierarhul sfințit care în omiliile și didahiile sale executa o critică vituperantă a moravurilor sociale. Acești predicatori sufocă, prin teribilismul vedetist și uneori prin precaritatea pregătirii lor, seninătatea și temeinicia învățăturilor creștine. Ei forțează un adevărat „aggiornamento” al bisericii ortodoxe dorind să fie „preoții rock”, total și ipocrit deschiși la valorile contemporane și ale modernității cotidiene. Biserica, însă, a traversat toate epocile și și-a adaptat discursul și strategiile sociale la toate valurile vremurilor rămânând rezistentă prin tradiția ei și, deopotrivă, prin înnoirea ei permanentă, fără stridențe impostoare și neavenite ca acele ale acestor predicatori. Ar fi necesară o anumită cumpătare și terapie a vedetismului preoțesc și să se instaleze calmul duhovnicesc și adevărata măsură. Televiziunea Trinitas este o tribună exemplară a promovării învățăturii creștine și a culturii în cadru mai larg al Europei de astăzi, al Europei Christiana. Alături de alte televiziuni creștine, precum Alfa și Omega, Speranța TV, Credo, se livrează un spațiu suficient și serios de promovare a credinței și vieții creștine.

Iată că Dan Puric are concurenți în ceea ce privește vedetismul și manipularea succesului facil la public.

Doru Radosav