POVEŞTI DESPRE PRIETENI

Aceasta este esenţa cărţii lui Aurel BUZGĂU – „COPIII PĂDURII. Poveşti de citit şi de colorat”, apărută într-o ţinută grafică de excepţie la Editura Napoca Star, 2016.

Deşi povestitorul este Bădia Vasile, pădurarul, cunoscându-l pe cel ce ne oferă aceste minunate poveşti, îl subînţeleg pe autor. Având o profesie nobilă – profesor de Limba şi literatura română – dăruit şcolii şi şcolarilor (aşa cum sunt şi personajele povestirilor sale) mi-l închipui pe Aurel Buzgău înconjurat de copii, cărora le spunea în fiecare zi câte o poveste, toate cu învăţăminte pentru cei mici: să se spele pe mâini, pe dinţi, să-şi ajute părinţii etc.

Într-o seară geroasă de iarnă, nişte puşti de vârsta claselor primare, Ionel şi Marioara, vin acasă la pădurarul satului şi îl întreabă, îngrijoraţi, cum se pot descurca animalele sălbatice pe o vreme atât de rece. Bădia Vasile îi linişteşte spunându-le că aproape în fiecare zi le duce de mâncare şi apoi începe să povestească nişte isprăvi de-ale ştrengarilor din pădure, pe care îi socoteşte ca nişte nepoţi de-ai lui.

Mircea, un pui de veveriţă, Iepurilă, Fărâmiţa, Martinel, bursucul-doctor şi alţi prichindei se poartă ca nişte copii adevăraţi: deretică prin casă, beau lapte, merg la pescuit, învaţă să înoate pentru a se putea juca oricând cu peştişorii din baltă, părinţii îi duc la grădiniţă etc. Tot personificate sunt şi celelalte personaje. Bufniţa croieşte uniforme preşcolarilor, Moş Martin taie lemne la pădure şi îl ia cu el şi pe băiatul cel mic, pe Năsturel, fiindcă ursoaica, în loc să-şi vadă de treburile gospodăreşti, trebuie să nu-l scape din ochi pe acest mic neastâmpărat. De la Bădia Vasile, copiii învaţă să iubească animalele, să aibă grijă de ele şi, mai ales, să le caute prietenia.

Naraţiunea se completează fericit cu ilustraţiile d-nei Puşa Lia Popan, scriitoare şi poetă sensibilă. Ilustraţiile sunt pline de expresivitate şi multă sensibilitate. Portretele sunt şi ele pline de viaţă, dinamice, transmit idei şi sentimente în spiritul textului, astfel impactul asupra cititorului fiind puternic, începând chiar de la copertă. Cel care are cartea în mână simte imediat îndemnul de a o răsfoi, de a o citi, apropiidu-se astfel de text şi imagini. De exemplu tabloul în care apare ursoaica şi cei doi pui ai săi: mama, năpădită de treburi, priveşte îngândurată în adâncul pădurii, unde are drumuri de făcut. Este deja obosită de gălăgia făcută de ei. În planul al doilea, fără să le pese de gândurile mamei, Năsturel şi Martinel se hârjonesc, iar din atitudinea lor se vede care este cel mic şi neastâmpărat. Cartea trebuie citită spre bucuria lectorului mic sau mare.

O reuşită deosebită vine să completeze cartea. În finalul acesteia, desenele colorate sunt reluate în crochiuri alb-negru, iar micii cititori sunt invitaţi să le coloreze.

În general, Aurel Buzgău este o fire sobră. Chiar şi epigramele sale (este un epigramist de referinţă în Cenaclul epigramiştilor clujeni SATIRICON) sunt profunde, de substanţă, iar sensibilitatea dovedită în această carte pentru copii m-a surprins prin unele expresii extrem de plastice, precum: iarna – ,,oamenii nu lăsau odihnă sobelor”; în tindă ,,se aude lucrând măturica de la intrare, să nu rămână fir de zăpadă pe bocanci”; sau ,,o margine de umbră trece peste chipul ursoaicei”; ,,vântul îşi uită de joaca printre frunze” şi multe altele.

Folosind personificarea animăluţelor, Aurel Buzgău parcă le dă ceva mai mult, le umanizează.

Prin această lume sensibilă a sufletului de copil în relaţia cu autorul-povestitor, cartea ne oferă cunoştinţe esenţiale despre om şi natură şi, în acelaşi timp, denotă şi o mare aplecare a autorului spre copii, dovadă că nu şi-a greşit meseria de dascăl (apreciat director de şcoală sau ca inspector şcolar). Includerea unor asemenea povestiri (texte) în cărţile de citire, NU de ,,Comunicare în limba română” (cum se numesc acum!!!), unde nu există nici măcar un text integral reprodus dintr-o operă, le-ar fi de mare folos elevilor. De aceea, micii/marii elevi nici nu ştiu să citească cursiv. Răspunzând doar la întrebări, copiii/elevii nu mai ştiu să parcurgă un text, fără poticneli.

Ce frumos este dialogul din finalul cărţii:

– ,,Dar dacă mergem la primăvară, vor vrea să se joace cu noi? întreabă Ionel.

– Chiar aşa, dintr-o dată, nu cred, îi răspunde după ce se gândeşte câteva clipe Bădia Vasile. Trebuie mai întâi să vă cunoască bine şi, nu uitaţi, ei sunt mai sperioşi ca oamenii.

– Nu-i nimic. O să mergem împreună cu dumneata după ce se duce zăpada şi o să curăţăm pădurea, o să punem iarăşi cuiburi pentru păsărele şi atunci îşi vor da seama că merită să fie prieteni cu noi. Mai ales dacă învăţăm bine, încheie plină de încredere Marioara.

– Da, mai ales dacă învăţaţi bine, încuviinţează zâmbind pădurarul.”

După lectura cărţii se impune o concluzie: intuiţie psihologică, imaginaţie, seninătate, fineţe şi puţin umor – sunt atributele care-i conferă autorului har şi veridicitate.

Silvia POPESCU