Povară pe neuron

Ai zice că o cară, dintotdeauna, dar nu-i aşa.

E drept că stră-stră-străbunicul nostru de ordinul mileniilor se cocoşa de greutatea luptei pentru supravieţuire, ceea ce nu-i puţin lucru. Să lupţi pentru agonisirea hranei, cu intemperiile climei, cu animalele sălbatice – era un periplu continuu de aventuri, care pe lîngă muşchi zdraveni, mîini şi picioare zdravene, necesita, categoric, şi ceva creier. Mă rog, nu foarte mult, dar nici foarte puţin, căci în joc era chiar viaţa şi asta, dragul de stră-strămoş, o ştia bine. Deci, stres major exista, deşi conceptul nu se născuse încă.

E drept că nici nu se trăia mult, dimpotrivă, foarte puţin, şi asta timp de secole şi milenii, se murea în jur de maximum treizeci de ani. Deci, stres major exista, deşi conceptul nu se născuse încă.

E drept că bolile secerau pe rupte, căci habar nu se avea de microbi, de virusuri, de fungi, te curăţai cît ai zice holeră, ciumă, amigdalită sau alte „ite”, abur la măsea, guturai, tetanos, ori boli de copii, cele care astăzi sînt bine pocnite peste bot de vaccinuri. Deci, stres major exista, deşi conceptul nu se născuse încă.

E drept că viaţa era foarte grea, deloc comodă, şi deşi simplă de tot, pretindea foarte mare efort, foarte mare consum de energie şi creierul, bietul, fireşte era privat. Deci, stres major exista, deşi conceptul nu se născuse încă.

Aşa a fost.

Privită la scara evoluţiei, devenirea umană pare să atingă azi un apogeu. Dar e un apogeu de bune, şi un apogeu de rele, ambele fără precedent în Istorie, acum cînd totul se petrece exponenţial şi foarte rapid.

Trăim (mulţi, din păcate nu toţi!) infinit mai comod cu apă caldă, confort alimentar, ne deplasăm cu maşini, troleibuze, tramvaie, avioane, vapoare sofisticate – ai putea crede că omul e la adăpost de stresurile esenţiale care l-au măcinat atîta vreme, au furat energie şi l-au apăsat pe neuron.

Dar, nu e aşa.

Ce a rămas? Frica. De moarte, de boală, de singurătate, de război, de pierderea iubirii şi altele multe.

Ce este nou? Fricile noi: de poluarea în creştere fără precedent pe Planetă, de secătuirea resurselor şi a apei dulci (lucru ce nu ne împiedică să nu luăm măsuri urgente, căci altfel degeaba vorbim la simpozioane mamut şi la congrese (mai mult), în reviste, ziar, la radio şi TV (mai puţin). Urmează frica de explozia asta demografică formidabilă, căci Planeta în curînd nu o va putea susţine. Şi apoi fricile de boli, unele vechi, altele, multe, noi. Regretatul Emil Palade, marele savant român, laureat Nobel, îmi spunea că anual apar 500 de boli noi. E deprimant, nu?

Pe bietul neuron al omului contemporan apasă azi, greu de tot, un întreg arsenal uriaş nuclear sau clasic foarte sofisticat, ce poate distruge Planeta şi oamenii ei cît ai zice „iresponsabilitate”! Ingerăm chimicale cu mîncarea, de se minunează savanţii că nu ne cresc deja coarne, coadă şi pene, cum, glumind cu tristeţe, îmi spunea un amic american, mare om de ştiinţă. Bem tîmpenii, citim tîmpenii, vedem la TV şi în ziar tîmpenii, auzim (peste tot!) tîmpenii, toate extrem de stresante şi cu foarte, foarte mare risc. N-avem nici o scuză, căci ştim prea bine şi totuşi o facem, e de mirare, căci ştiinţa ne-a spus, deja, răspicat. Riscuri, oho, ne pîndesc azi mult mai mari şi multe mai periculoase decît au fost vreodată. Deci, stres major există, deşi conceptul de stres s-a născut, deja, odată cu Hans Selye.

Pe bietul neuron al omului contemporan apasă greu de tot povara unei nesiguranţe enorme, de diferite feluri, toate cu mare risc: este nesigură familia, este nesigur serviciul, sînt nesiguri prietenii, e nesigură pacea, e nesigură sănătatea, e nesigur prezentul şi este foarte nesigur viitorul. Deci, stres major există, deşi conceptul de stres s-a născut, deja, odată cu Hans Selye.

Pe bietul neuron al omului contemporan apasă azi greu de tot un fenomen nou, foarte periculos, deşi nu ne dăm seama: însingurarea – trăirea în virtual – alienarea. Riscul este enorm, căci este direct proporţional cu gradul de nefericire. Omul a uitat să iubească adevărat, să empatizeze sincer, să socializeze normal, omeneşte, nu doar pe Internet, să se bucure de fiecare clipă a vieţii sale şi s-o preţuiască nespus, tocmai fiindcă este unică şi limitată.

Lipseşte, clar, acel joie de vivre care dă frumuseţe şi farmec unei vieţi de om. Lipseşte, clar, responsabilitatea faţă de noi înşine în primul rînd („Omul nu moare, ci se omoară” – Seneca) dar şi responsabilitatea faţă de semeni. Lipseşte responsabilitatea faţă de ţară şi neam. Lipseşte responsabilitatea faţă de Natură. Lipseşte responsabilitatea faţă de viitorul care vine atît de repede. Aşa că nu rămîne timp să corectăm greşelile, mai ales dacă nici nu le recunoaştem şi nici nu ne pasă de ele.

Lipseşte, ştiţi ce lipseşte? Preocuparea pentru adevărata fericire a omului şi a sensului său pe pămînt.

Stela-Maria IVANEŞ