Popovici are viitor, sportul românesc nu

A fost nevoie de succesul extraordinar al lui David Popovici să ne reamintim cât de jos a ajuns sportul românesc. A fost nevoie ca un copil de doar 17 ani să devină cel mai rapid înotător al planetei pentru ca o țară întreagă să-și aducă aminte că în România mai există și sport.

Triumful „Rachetei” Popovici a avut darul de a întoarce cu susul în jos o țară amorțită în mediocritate și un balcanism demn de cauze mai bune. Că oamenii simpli s-au bucurat de succesul sportivului e de înțeles. Că politicienii au profitat de gloria acestuia, e iar de înțeles, doar numai prin prisma faptului că lucrul ăsta a devenit un obicei, și unul încă prost, la care n-au absolut niciun merit. Dar chiar niciunul. În România, clasa politică și, cu rare excepții, administrațiile locale, țin infrastructura sportivă din țară la pământ, iar sporturile sunt la limita supraviețuirii. Doar fotbalul este, poate, singurul domeniu capabil să mai ridice capul din sărăcia cruntă în care se zbate sportul românesc de câteva decenii încoace, dar și aici doar dacă ne gândim că echipele au negociat ele, nu statul și nici politiceinii, niște contracte privind drepturile de televizare, de unde își trag și energia de a supraviețui, că despre calitatea jocului arătat, și nu o spun doar eu, e jenantă, penibilă și ridicolă, deopotrivă.

Premierul Ciucă, la sfatul consilierilor săi desigur, nu vă imaginați altceva, s-a extaziat la auzul performanțelor tânărului înotător, și a dat repede un ordin prin care i-a oferit acestuia o recompensă de un milion de lei, ba l-a invitat și la Palatul Victoria pentru, musai, poza oficială. Mai excitat a fost, se pare, președintele Klaus Iohannis, care s-a decis el, așa între două vacanțe scurte, să-i ofere sportivului Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler. Adică, cea mai înaltă onoare și distincție ce o poate acorda cuiva, în prezent, statul român. Obiceiul grețos și tradițional deja al politicului de a profita și de a-și face imagine pe sudoarea și munca unui om, în care, repet, n-are niciun merit, a lovit din nou. Premierul a dat niște bani, că nu erau din buzunarul lui, dar președintele Iohannis a cam depășit măsura în ce privește foamea și setea lui de a poza în Dumnezeul acestui popor. Au mai spus-o și alții înaintea mea, nu cred că era cazul acordării unei asemenea onori unui copil, până la urmă. Dar s-a întâmplat, și odată cu consumarea acestui fapt am realizat, de fapt, micimea sportului românesc. E paradoxal să ajungi la o asemenea concluzie atunci când se naște din neant un campion mondial, fie el și de doar 17 ani. Și spun asta gândindu-mă că în urmă cu ceva vreme, multă cu siguranță, am avut motive mult mai întemeiate de a înmâna Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, și n-am făcut-o. Și de ce? Pentru că sportul românesc producea performanță în aproape orice domenii, iar medaliile cucerite la olimpiade, campionate mondiale sau europene, erau ceva firesc. Nu vreau să mă gândesc câți și care anume dintre sportivii ce meritau o poză la Cotroceni cu distincția lipită de piept, n-au ajuns la o asemenea onoare. Nu vreau să spun că peste un an, peste doi, sau peste cinci, ”racheta” Popovici va ajunge un motor de Dacie ruginit, dar cazuri s-au mai văzut, iar atunci goana după imagine cu orice preț va părea și mai găunoasă, și mai grețoasă. Și ca grețoșenia politicianistă din România să fie înțeleasă și percepută exact așa cum e, vă spun că Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler este echivalentul „Presidential Medal of Freedom” din Statele Unite ale Americii, o distincție la care au avut acces o mână de sportivi, iar cel mai tânăr dintre ei avea 34 de ani când a primit-o. Un altul, care a strâns aproape 30 de medalii olimpice de aur în bazinele din întreaga lume, pe numele lui Michael Phelps, e încă pe lista de așteptare.

Performanțele obținute sporadic de un sportiv sau altul nu vor reuși să schimbe un sistem profund nepreocupat decât de chestii mărunte, într-o țară în care există un singur (!) bazin olimpic omologat, de exemplu. Dar dacă tot se dă atât de ușor o așa mare distincție la noi, hai să ne apucăm serios de badminton, de exemplu. Pare mai simplu să devii campion mondial aici, și poate ne agățăm și noi în piept ceva de la Cotroceni.