Ponta în SUA – de ce?

ILIE CĂLIAN

Opinia publică – sau opiniile aproape tuturor publicurilor, cum spun sociologii, care forţează puţin limba română (ca şi în privinţa “viitorilor” posibili sau dezirabilii) – s-a(u) blocat aproape total pe procesul Elenei Udrea, care, prin declaraţiile sale, a dinamitat toată gargara lui Băsescu despre felul cum a stimulat el consolidarea instituţiilor statului de drept, în primul rînd a Justiţiei, ba chiar, fără ca Elena însăşi să-şi dea seama, propriile afirmaţii despre cît este ea de albă ca zăpada. Nu că ar fi extrem de important ce se întîmplă – şi, mai ales, ce se va întîmpla -, dar, între timp, se mai întîmplă şi altele.

În acest viespar legat de DNA şi Justiţie, în general preşedintele Klaus Iohannis, “circulă” prin Uniunea Europeană şi face declaraţii previzibile – ceea ce nu e rău. Mai important mi se pare, însă, faptul că, într-o remarcabilă discreţie mediatică, adică fără să se bată cu pumnu-n piept, primul ministru Victor Ponta a plecat pentru patru zile în Statele Unite – nu ca să aibă întîlniri mai mult sau mai puţin convenţionale cu preşedintele sau alţi importanţi lideri politici, ci pentru a-i determina să treacă de la vorbe la fapte – de la declaraţiile sforăitoare despre parteneriatul strategic cu SUA, la relaţiile economice de folos României.

Nu am suficiente informaţii pentru a estima nici bagajul de speranţe cu care a plecat acolo Victor Ponta, nici şansele exacte de a şi le realiza – şi cu atît mai puţin despre conţinutul exact şi rezultatele cuantificabile în dolari ale unor posibile afaceri. În realitate, esenţa problemei este alta: de ce acum? De ce nu s-a întîmplat asta pe vremea cînd preşedintele era acela care a inventat Axa Bucureşti – Londra – Washington şi se dădea de ceasul morţii să ne convingă despre încrederea pe care o aveau americanii în el? Ce-i drept, Ambasada SUA la Bucureşti, precum şi feluriţi capi ai diplomaţiei SUA i-au dat apă la moară.

Însă ceea ce ştiam cu toţii era că, de la începutul lui 1990 şi pînă acum, nu s-a schimbat mare lucru din ceea ce simţiseră pe propria piele părinţii şi bunicii noştri, care, după al doilea război, aşteptau să vină americanii. N-au venit atunci, cum nici pînă azi nu au venit – în economia românească, acolo unde ne doare mai mult decît în fundurile reactive ale avioanelor F-16.

Poate, deci, Victor Ponta să determine o schimbare de atitudine a oamenilor de afaceri americani? Să fie schimbarea preşedintelui şi premierului argumenul fundamental pentru modificarea opticii acestora – ori au apărut alte interese? De pildă, Victor Ponta arăta clar că o mare afacere, precum aceea a gazelor de şist, a “căzut” – pentru că nu am avea aşa ceva. E adevărat, aşa s-a întîmplat şi în Polonia şi, probabil, vom afla că a eşuat şi în Estul Ucrainei. Să fie vorba de o reabilitare economică, în acest caz, ori gazele de şist au fost doar o gargară cu care SUA au încercat să păcălească Rusia? Sau, în realitate, gazele de şist există, dar SUA şi Rusia au căzut la pace pe tema gazelor? În acest caz, poate că Victor Ponta vrea să realizeze o colaborare economică reală şi bazată pe posibilităţi concrete, nu pe pielea ursului din pădure. Dar, poate, ar fi vorba şi de altceva: de teama unor cercuri de afaceri americane că trebuie să treacă de la vorbe la fapte, pentru a bloca posibilităţile acaparării de către China a unui “spaţiu” de afaceri. Să nu uităm că marea Chină şi-a implantat o mare bancă tocmai în inima Europei bancare – în Elveţia. Or, aici nu mai este vorba despre mişmaşuri ale vreunui grup “jmecher” din vreun stătuleţ european, care joacă pe mai multe cărţi.

Desigur, dincolo de degradarea economiei Uniunii europene şi de apariţia, pentru SUA, a unor “oportunităţi” din zona excentrică a UE, se mai pot lua în considerare şi evoluţiile din Estul Europei: conflictul dintre Rusia şi Ucraina, în care se pare că UE şi SUA au interese, totuşi, divergente. Adică, Europa, are interese în Ucraina, dar cele din Rusia ar fi mai importante pentru economiile principalelor ţări din UE – în timp ce SUA au interese globale pe termen lung cu Rusia.

În acest context, poate că SUA ar putea considera că întărirea economică (nu doar militară) a României le-ar putea fi de folos pe termen lung, mai ales că, tot în apropierea României este pe cale să se desfăşoare un proces care încă nu este suficient de vizibil: desprinderea Turciei şi de UE, şi de SUA, şi de NATO, pentru a-şi construi o “vecinătate imediată” (cum ar spune ruşii) care să-i redea statutul de mare putere în Orientul Apropiat şi Asia Centrală, cu posibilitatea de a remorca ulterior marile puteri petroliere musulmane. (Aţi sesizat tăcerea “asurzitoare” a Turciei în conflictul Rusia – Ucraina, de parcă n-ar fi membru în NATO şi dornică să intre în UE??). Nu ştiu, nu pot să-mi imaginez ce rol i-ar reveni României în condiţiile în care s-ar mişca niţel plăcile tectonice ale geopoliticii în această zonă – şi, ca atare, nu-mi pot da seama dacă vizita lui Ponta în SUA are în vedere un viitor care pe românii de azi, ca indivizi, nu-i prea interesează.