PN(D)L, încotro?

Nu poate spune nimeni ce se întâmplă în PNL şi nici cum va evolua acest partid de dreapta – după cum se autodefineşte. Un lucru este cert: formaţiunea liberală trece printr-o criză politică majoră, poate chiar fără precendent în istoria sa de după 1989. Cu o conducere improvizată şi zdruncinată de eşecurile din ultimele confruntări electorale – alegerile locale şi parlamentare – PNL este în derivă. Şi-a pierdut cadenţa, şi-a pierdut mesajul şi aproape că a ajuns la zero vizibilitate pe scena politică românească. Nu vreau să compar starea în care se află PNL cu cea a PNŢCD, dar…
De ce s-a ajuns aici? Cu siguranţă sunt mai mulţi factori care au complicat evoluţia formaţiunii liberale: de strategie, de comunicare, de program şi, în special, de resurse umane.
Dacă aruncăm o privire asupra evoluţiei recente a acestui partid, vedem că lucrurile au început să o ia razna imediat după fuziunea dintre vechiul PNL şi PDL. Deşi se spera că prin această mutare politică se va crea un pol veritabil de dreapta, care să poată ţine în frâu PSD-ul, s-a ajuns ca, după alegerile parlamentare, actualul PNL să aibă ca şi cotă de reprezentare mai puţin de jumătate de cât a obţinut PSD-ul. Cu alte cuvinte, dacă s-a mizat pe faptul că doi cu doi fac patru, de data aceasta doi cu doi a făcut unu sau chiar mai puţin.
Concret, înainte de fuziune, PNL-ul avea alegătorii săi, la fel cum îi avea şi PDL-ul. PNL cam 15-20%, PDL cam tot pe acolo. Teoretic, după calculele lor, fuziunea ar fi trebuit să le aducă, dacă nu mai mulţi alegători, cel puţin atâţia câţi aveau fiecare, separat. Greşit. Complet greşit. Cei care votau cu PNL-ul nu agreau PDL-ul, şi invers. Fuziunea s-a dovedit a fi o dezbinare. Aşa că, doi cu doi nu au făcut patru. Au făcut ce s-a văzut.
În plus, după fuziune s-a apelat la tot felul de improvizaţii: conducere bicefală la nivel central, şefi interimari la nivel de filiale, ezitări şi contradicţii. Toate acestea au creat o stare de confuzie şi neîncredere, care nu a făcut decât să demobilizeze atât o parte dintre membri cât şi dintre simpatizanţi. Mai mult, s-a ajuns ca, în organizaţiile conduse de foştii PDL-işti, vechii liberali au rămas doar spectatori în competiţiile electorale, deoarece nu vroiau să pună umărul la întărirea poziţiilor celor veniţi din PDL. Aceeaşi logică a funcţionat şi în cazul filialelor în fruntea cărora erau vechi liberali.
Oare ce vor face? Încă nu a dat nimeni o soluţie în acest sens şi nici nu se întrevede o ieşire din starea în care se află actualul PNL. Oricum, înlocuirea Alinei Gorghiu cu Raluca Turcan nu schimbă lucrurile. Dimpotrivă, această decizie poate că a adâncit şi mai mult confuzia şi incertitudinea. Cât despre mult aşteptatul congres de la care se aşteapă finalizarea aşa-zisului proces de fuziune încă nu se ştie nimic. Chiar dacă la începutul lui august 2016 se vota în Biroul Politic Naţional al PNL organizarea unui congres în primavara lui 2017, de atunci nimeni nu a mai adus în discuţie acest subiect. Poate că din cauză că nu s-au făcut jocurile? Nu s-au împărţit funcţiile? Sau, poate, pentru că nu există un candidat agreat de toate taberele din PNL? Inclusiv de cea de la Cotroceni?
Însă, dacă şi de data aceasta, totul se va desfăşura sub semnul parităţii, adică o funcţie mie şi una ţie, fără a se ţine cont de competenţe ci doar de partipriuri aşa cum s-a întâmplat după fuziune, evoluţia PNL-ului nu va depăşi (contra) performanţele actuale.
    Cosmin PURIŞ