Plevuşca amestecată cu marii rechini

Săptămîna trecută şi Clujul a clocotit în rând cu principalele oraşe ale ţării. Manifestaţii împotriva graţierii şi amnistiei. În faţa statuii lui Matei Corvin a fost întins pe caldarâm un banner pe care scria mare: „Nu amnistiei şi graţierii”! La Bucureşti, manifestaţia fost şi mai fierbinte, mai ales că la ea a participat şi preşedintele Iohannis. Peste 10.000 de oameni au ocupat mai întâi Piaţa Universităţii, aşa cum cere tradiţia, după care au plecat în marş spre Guvern şi apoi către sediile celor două partide care alcătuiesc coaliţia de guvernământ, PSD şi ALDE, aflate în imediata apropiere a Pieţii Victoriei.

Dar toate astea se ştiu. Nu vreau să comentez aici pro sau contra acestor manifestaţii. Dacă ordonanţele au fost puse în dezbatere publică, oamenii care au ieşit în stradă duminică au ales să-şi exprime în acest fel dezacordul cu ele. Foarte bine. Aşa e democratic. Nici despre prezenţa preşedintelui, dacă avea sau nu ce căuta în Piaţa Universităţii, nu vreau să vorbesc. Nici măcar despre oportunitatea unor astfel de acte normative, deşi ambele tabere care se bat au argumente dintre cele mai solide.

M-aş referi la o chestiune veche, care a răbufnit acum şi care ne arată cât de mult am rămas în urmă în ceea ce priveşte mentalitatea noastră.

În primăvara lui 1990, mă aflam la Sibiu. Relatam zilnic pentru „Tineretul liber” despre procesul lui Nicu Ceauşescu. Atunci, pe fondul acela de emoţie puternică, am scris un articol în care afirmam că Nicu Ceauşescu trebuie judecat după faptele sale, nu pentru că este fiul dictatorului. Vă daţi seama ce mi-am atras asupra-mi: „securist”, „comunist”, „nostalgic” şi altele asemenea. Din păcate, am ajuns să constat că acum, la un sfert de secol distanţă, judecăm tot cu adrenalina, iar politica o concepem în continuare tot ca pe un meci Steaua – Dinamo. Am auzit la ultimul miting foarte des întrebarea: „Tu cu cine ţii?” Sau, şi mai grav: „Eşti de acord ca să fie graţiaţi politicienii?”, ca şi când o meserie este o infracţiune. Pentru că numai infracţiunile se graţiază. Dacă tot aici am rămas, totul a fost degeaba, vorba maestrului Tudor Gheorghe.

Dar dincolo de jocurile politice care se fac pe seama acestor evenimente, dincolo de afirmaţii şi manipulări, de fotografii trucate postate pe reţelele de socializare şi tot arsenalul dezinformării sau informării trunchiate, oamenii au dreptate să se teamă. Să se teamă că ne vom trezi cu marii corupţi liberi, rămaşi şi cu banii furaţi în buzunar.

De unde vine această teamă foarte întemeiată? De la metoda „spălării prin puşcărie” la care au fost supuşi câţiva din marii jefuitori ai acestei ţări. Să exemplificăm.

Adrian Năstase a intrat mai puţin de doi ani în puşcărie, condamnat pentru nişte prăpădite de veceuri aduse cică fraudulos din China. Acum e liber şi curat ca un prunc după baie. Şi-a ispăşit pedeapsa, şi-a spălat păcatele. Sau Miron Mitrea, condamnat şi el doi ani pentru nişte termopane de la vila mă-si. Şi el curat acum, ca chiloţii (cacofonie voită) proaspăt scoşi din maşina de spălat. Şi el a răspuns pentru păcatele sale. Şi exemplele pot continua.

De aceea spun că oamenii din stradă au dreptate să se teamă că, deşi ordonanţa nu se referă la fapte de corupţie, pot în urma ei ieşi bine merci mari corupţi. Pentru că sunt condamnaţi sau urmăriţi penal doar pentru fapte de doi lei. Care intră în graţiere.

Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă lupta anti-corupţie ar fi fost o adevărată luptă anti-corupţie. Dacă Adrian Năstase ar fi fost judecat pentru ţeapa Bechtel de un miliard de dolari, pentru prăduirea Combinatului Siderurgic de la Galaţi, a combinatului de la Câmpia Turzii, achiziţionarea la preţuri exorbitante a celor două fregate care nici pentru muzeu nu mai sunt bune, ca să nu mai zic de prăduirea, împreună cu Dinu Patriciu a Rompetrol. Lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Sau Miron Mitrea, judecat pentru jaful de la autostrada Bucureşti – Constanţa ori prăbuşirea CFR-ului.

Acuzaţiile ar fi fost atât de grave, pedepsele atât de mari, încât nici mama graţierii nu-i mai putea scoate din puşcărie.

Şi astfel, cu apele separate, România ar fi putut da din când în când câte o graţiere pentru găinarii, carditorii, manglitorii, şmenarii şi coteţarii care umplu pârnăile. Aşa cum face orice stat civilizat.

Sorin Ovidiu Bălan