Petru sub privirea lui Isus

Scrisoarea pastorală a PS Florentin CRIHĂLMEANU, Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor creştinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvîntare şi creştinească salutare la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

«Binecuvîntat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după mare mila Sa, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre speranţă vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi» (cf. 1Pt 1,3-4).

 Iubiţi credincioşi,

Hristos a Înviat! Vestea cea bună a răsunat mai întîi cu sfială de pe buzele femeilor mirofore reîntoarse de la mormîntul gol, apoi a fost primită de apostoli şi a răsunat mulţimilor prin glasul Sf. apostol Petru, la Rusalii, «Dumnezeu a înviat pe Acest Isus, căruia noi toţi îi suntem martori» (cf. Fapte 2,32). De-atunci şi pînă astăzi, aceasta este vestea ce însufleţeşte întreaga Biserică creştină.

Hristos a Înviat! Este şi pilda pe care ne-o oferă natura an de an, îmbrăcînd veşmîntul sărbătoresc al florilor de primăvară la mărita sărbătoare a Învierii, invitîndu-ne parcă să ne îmbrăcăm şi noi în veşmînt luminat trupul, dar mai cu seamă sufletul nostru.

Hristos a Înviat! Este salutul bucuriei credinciosului care de-acum înainte nu mai înţelege păcatul şi moartea ca pe un hotar definitiv, un obstacol de netrecut, ci, prin credinţa în învierea Domnului şi fidelitatea Lui faţă de noi, oamenii, ele devin ocazii de a cunoaşte milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu, izvor de viaţă.

Hristos a Înviat! Proclamă astăzi Biserica creştină şi împreună cu ea noi toţi cei care «mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor, aşteptăm Învierea morţilor şi Viaţa veşnică ce va veni» (Simbolul credinţei). Hristos, Cel întîi născut din morţi, călcînd cu moartea pe moarte, ne deschide, tuturor celor care credem în El, poarta învierii spre viaţa veşnică. Răsună şi azi cuvîntul Său: «Aceasta este voia Tatălui Meu ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi» (cf. Io 6,40).

 Iubiţi credincioşi,

Vă invit să ne îndreptăm «ochii sufletului» spre chipul Celui Înviat din morţi, unica imagine vizibilă a Chipului nevăzut al lui Dumnezeu (cf. Col 1,5). Să-l privim şi să ne lăsăm priviţi, să-l vedem şi să ne lăsăm văzuţi de El, aşa cum suntem, pentru că întreaga noastră viaţă se desfăşoară sub privirea lui Dumnezeu, «căci în El trăim şi ne mişcăm şi sîntem» (cf. Fapte 17,28). Astăzi, să ne lăsăm pătrunşi, luminaţi şi purificaţi de această strălucire divină a privirii lui Hristos Înviat. Este acea privire divină ce l-a învăluit pe apostolul Petru, simplul pescar, chemîndu-l la misiunea de «pescar de oameni», dăruindu-i harul de a «întări pe fraţii săi» în apostolat şi apoi, conferindu-i misiunea de păstor al oilor Sale. Aceeaşi privire îi trezeşte în suflet conştiinţa de păcătos, căinţa pentru greşelile şi păcatele comise.

Itinerarul spiritual parcurs de Simon fiul lui Ionà, pe care Isus îl numeşte Petru (Kefa), este un drum de luptă interioară ce trece de la încrederea în propria credinţă, ştiinţă şi voinţă, la încrederea în fidelitatea iubirii lui Hristos faţă de Simon Petru, de la stima şi ataşamentul uman faţă de Învăţător, la iubirea pînă la jertfa supremă pentru a împlini voinţa Tatălui, după modelul Mîntuitorului. Credinţa adevărată trebuie să fie motivată de o iubire adevărată (Papa Benedict al XVI-lea).

Meditînd asupra acestui drum al vieţii de credinţă, descoperim că este itinerarul pe care şi noi, creştinii botezaţi în numele Preasfintei Treimi, îl parcurgem. Să ne convertim privirea sufletului dinspre încrederea în credinţa, iubirea, ştiinţa, voinţa noastră, înspre încrederea în fidelitatea iubirii lui Hristos faţă de noi; dinspre perfecţiunea iubirii faţă de Dumnezeu, înspre perfecţiunea iubirii Sale faţă de noi. Astfel, în centrul vieţii noastre de credinţă va fi iubirea lui divină.

Să ne oprim pentru un moment din tumultul bucuriei sărbătorii, să ne aşezăm alături de Simon Petru pe malul Mării Galileii şi să ne lăsăm învăluiţi de privirea blîndă şi profundă a Domnului înviat din morţi, ascultînd întrebarea fundamentală pentru viaţa noastră de credinţă: «Mă iubeşti tu?». Să-i cerem ca El, Cel dintîi înviat dintre cei morţi, să învie iubirea în sufletele noastre, iar aceasta să ne întărească viaţa de credinţă, ridicîndu-ne la înălţimea trăirii vocaţiei noastre creştine.

 1. Prima întîlnire cu Isus şi prima chemare a lui Simon Petru: «Simone, fiul lui Ionà, Mă iubeşti tu mai mult decît aceştia?»

Mîntuitorul înviat se arată a treia oară ucenicilor săi, pe malul Mării Galileii şi prînzeşte împreună cu ei, iar apoi, se adresează doar lui Simon Petru: «Simone, fiul lui Ionà, Mă iubeşti tu mai mult decît aceştia?» (cf. Io 21,5). Înainte de a răspunde, el priveşte spre ochii limpezi şi profunzi ai Domnului, în care se reflectă o rază a răsăritului de soare, şi îşi aminteşte «zorii» chemării lui. Era prima întîlnire cu Mesia, atunci cînd, condus de fratele său Andrei, s-a aflat întîia oară sub privirea lui Isus. El i-a prevestit chiar atunci schimbarea numelui din Simon în Kefa (Petru) şi, implicit, misiunea pe care urma să o primească (cf. Io 1,42).

Simon şi-a amintit apoi prima chemare, cînd, pe malul Lacului Galileii, privirea lui Isus s-a oprit din nou asupra lor, chemîndu-i să-l urmeze pentru a deveni «pescari de oameni», iar ei, îndată au lăsat mrejele şi l-au urmat (cf. Mc 1,16-18). Simon Petru îşi aminteşte şi pescuirea miraculoasă, cînd la cuvîntul Învăţătorului, aruncînd mrejele în mare au prins o mulţime de peşti. Pescarul încercat, ce trudise fără rod toată noaptea, a înţeles imediat că acel cuvînt al Învăţătorului i-a făcut pescuirea roditoare. Şi-atunci, acolo în barcă, el a îngenuncheat şi, sub privirea lui Isus, a mărturisit public starea sa de om păcătos, nevrednic de a fi în preajma Domnului. Graţie acestui act de smerenie i se încredinţează prima misiune personală: «Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni». Răspunsul lui Simon a fost prompt: ajungînd la ţărm, el a lăsat totul şi a mers după Isus (cf. Lc 5,1-11).

Amintindu-şi istoria propriei chemări, Simon Petru, reaprinde în sufletul său zelul primului răspuns la chemarea lui Isus, acel foc interior, care, o dată aprins de razele strălucirii privirii Sale, şi de cuvintele Sale, este greu de stins. Aşa cum mărturisea Ieremia proorocul: «iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrînez şi n-am putut» (cf. Ier 20,9), sau apostolii în drum spre Emaus după ce au primit cuvîntul Celui Înviat: «oare nu ardea în noi inima noastră, cînd ne vorbea pe cale?» (cf. Lc 24,32).

La întrebarea lui Isus, Simon Petru răspunde: «Da, Doamne», dar cu smerenie, plecînd privirea şi evitînd comparaţia cu ceilalţi, pentru că a înţeles că în slujirea lui Hristos există o competiţie în iubire şi credinţă, dar nu cu ceilalţi, ci cu propria persoană. Apoi, afirmă încrederea în Cel atotştiutor şi iubitor, care cunoaşte cărarea şi firul vieţii fiecăruia: «Tu ştii că ţin la tine». Astfel, Petru recunoaşte că nu se poate ridica la înălţimea iubirii gratuite, pînă la jertfa deplină, cu care Dumnezeu a iubit lumea jertfindu-l pe unicul Său Fiu (cf. Io 3,16). El poate recunoaşte smerit doar prietenia, amiciţia şi simpatia faţă de Isus.

Pentru a confirma creşterea spirituală a lui Simon, vocea Învăţătorului răsună blînd, dar ferm, conferindu-i o nouă misiune: «Paşte mieluşeii mei» (cf. Io 21,15). Semnul iubirii lui Hristos trebuie să se manifeste prin slujirea turmei Sale. Astfel, Simon Petru este asociat misiunii Mîntuitorului, dar turma rămîne a lui Hristos. Isus nu-i cere post aspru, biciuire sau să se culce pe pămîntul gol, îi cere doar să păstorească turma sa cu iubirea cu care El ar fi păstorit-o (Sf. Ioan Gură de aur).

Să ne lăsăm învăluiţi şi noi, iubiţi credincioşi, de privirea Domnului Înviat şi să ne amintim «zorii» credinţei noastre: prima întîlnire cu Isus, cînd am primit Taina Botezului, apoi primele învăţături de credinţă, prima Spovadă şi prima cuminecare solemnă cu Trupul şi Sîngele Său. Bucuria întîlnirii personale cu Dumnezeu, Cel care ne-a căutat şi ne-a chemat să-l urmăm, să reaprindă în sufletele noastre încrederea în iubirea Lui.

 2. Zel apostolic şi ambiţii umane în credinţa lui Petru: «Simone, fiul lui Ionà, Mă iubeşti?»

Isus continuă dialogul cu Simon Petru. Privirea Mîntuitorului înviat rămîne aţintită, cu îndurare, asupra apostolului şi pătrunde parcă mai adînc în sufletul său, dorind să lumineze unghere mai profunde ale «memoriei sufletului» său. Din ochii luminoşi, în care infinitul cerului se împleteşte cu adîncul mării, o rază străbate în sufletul «pescarului de oameni». Simon Petru îşi aminteşte acum de zelul cu care l-a urmat pe Isus, de dorinţa de a-l sluji primul, de strădania de a-şi arăta întîietatea fidelităţii în credinţă şi iubire faţă de Hristos. El îşi aminteşte de căderile, de slăbiciunile şi de nestatornicia sa umană, cele care l-au făcut uneori să pună voinţa proprie mai presus de cea a lui Hristos.

Simon rememorează scena în care Isus se arată mergînd pe valurile Mării Galileii, spunînd ucenicilor aflaţi în corabie: «Îndrăzniţi, Eu sînt, nu vă temeţi!». Toţi sînt înfricoşaţi, dar Simon Petru are curajul să-i ceară să meargă spre El, pe apă. «Vino!», îi porunceşte Isus. Atîta timp cît Simon Petru se lasă atras şi susţinut doar de privirea Învăţătorului, se apropie de El păşind pe mare cu îndrăzneală, dar în clipa în care privirea lui se îndreaptă spre vîntul potrivnic şi vijelia ce-l înconjura, se înfricoşează şi începe să se scufunde. Isus îl salvează, dar îi reproşează lipsa de încredere: «puţincredinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (cf. Mt 14,24-31).

Mai tîrziu, la întrebarea lui Isus «cine ziceţi voi că sînt Eu?», iluminat de harul divin, Simon îl mărturisea, în numele celorlalţi apostoli, pe Hristos, ca Fiul Dumnezeului celui viu şi primea numele de Petru împreună cu misiunea sa apostolică: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor…» (cf. Mt 16,15-19). La scurt timp însă, cînd Isus prevestea apostolilor patima sa, acelaşi Petru, mînat de sentimentalismul uman, dar şi de orgoliul propriu, să merite reproşul sever al Învăţătorului: «Mergi înapoia mea, satano!» (cf. Mt 16,23).

În ajunul patimilor Sale, la Cina cea de taină, Isus spălînd picioarele apostolilor, doreşte să le ofere exemplul comuniunii în iubire şi al slujirii reciproce. Mai întîi, Simon Petru se împotriveşte, punînd voinţa proprie mai presus de aceea a Învăţătorului: «Nu-mi vei spăla picioarele în veac!». Doar după ce Isus îl previne că gestul spălării reprezintă semnul comuniunii în iubire, Simon acceptă şi cere chiar mai mult, să-i spele şi capul şi mîinile (cf. Io 13,3-10).

Chipul pescarului chemat la slujba apostolatului se oglindeşte în ochii Maestrului, cu toate aspectele vieţii sale spirituale: cu cele pozitive, dar şi cu cele negative, cu virtuţi, dar şi cu slăbiciuni. Simon Petru are încredere în Cel care îl cunoaşte şi îi răspunde a doua oară cu smerenie: «Da, Doamne, Tu ştii că ţin la tine». Cu aceeaşi blîndeţe şi fermitate, Isus înviat sigilează a doua oară misiunea pastorală încredinţată lui Simon Petru: «Păstoreşte oile mele». Petru este asociat din nou misiunii lui Hristos, ca slujitor credincios. El va trebui să conducă turma spre locul păşunii în care Domnul este Poartă, Păstor şi Hrană (cf. Io 10,9-11), dar nu cu superioritatea celui care domină sau stăpîneşte, ci după exemplul lui Hristos, cu iubirea celui care slujeşte cu milostivire şi iertare.

Lăsîndu-ne pătrunşi de aceeaşi privire a Celui înviat, în faţa căruia nimeni nu se poate ascunde şi toate sunt descoperite (cf. Evr 4,13), să ne reamintim cu smerenie, dar şi cu încredere, aspectele pozitive ale vieţii noastre de credinţă, elanul în urmarea şi trăirea poruncilor lui Dumnezeu, prin fapte bune, slujind Lui şi aproapelui, dar şi căderile, ambiţiile umane, ataşamentele materiale sau sentimentale, care ne-au îndepărtat de o viaţă creştină autentică. Să ne reamintim că, de fiecare dată, El ne-a primit şi s-a oferit să ne spele de rău şi de păcat, pentru a ne putea continua drumul vieţii de credinţă cu suflet curat.

 3. Fundamentul vieţii de credinţă: «Simone, fiul lui Ionà, ţii la Mine?»

Isus înviat îl întreabă acum a treia oară pe Simon Petru dacă într-adevăr ţine la El, cel puţin ca la un prieten. Pînă acum, Isus l-a întrebat despre acea iubire deplină ce conduce pînă la jertfa de sine, iar Simon Petru, cu prudenţă, i-a răspuns de fiecare dată afirmativ, referindu-se numai la prietenia pe care i-o poartă. De data aceasta, Isus este cel care se coboară la nivelul capacităţii de a iubi a ucenicului său şi nu-i cere mai mult decît poate oferi, dar doreşte ca prietenia lui să fie sinceră, necondiţionată şi deplină.

Lumina soarelui îşi revarsă cu bogăţie razele asupra chipului Celui înviat din întunericul mormîntului, «Cel întîi născut din morţi» (cf. Apoc 1,5). Ochii Lui devin strălucitori ca para focului (cf. Apoc 1,14), iar cuvîntul Său viu şi lucrător, pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi a spiritului, pentru a judeca simţirile şi cugetele inimii (cf. Evr 4,12).

Simon Petru se întristează, acum, cînd Mîntuitorul înviat îl întreabă a treia oară asupra iubirii şi prieteniei lui, pentru că îşi aminteşte de nestatornicia în credinţă şi de trădarea încrederii lui Isus: momentul întreitei lepădări.

La Cina cea de taină, Isus îl asigurase de rugăciunea Lui pentru momentul încercării în credinţă, revelîndu-i şi noua misiune în cadrul Colegiului apostolilor, aceea de a-i întări pe fraţii săi: «Eu m-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta şi tu oarecînd, întorcîndu-te, întăreşte pe fraţii tăi» (cf. Lc 22,32). Simon, întărit parcă în ambiţia sa umană de a-şi demonstra fidelitatea faţă de Isus în faţa celorlalţi, s-a declarat atunci hotărît să meargă cu El chiar şi la închisoare, şi chiar pînă la moarte (cf. Lc. 22,33). Fără a ţine cont de cuvîntul lui Isus, care prevestea o «întoarcere», adică o convertire, mai întîi, Petru, punîndu-şi încrederea în propriile forţe, proclamă cu tărie: «Chiar dacă toţi se vor sminti întru tine, totuşi eu nu mă voi sminti!» (cf. Mc 14,29). Atunci, Învăţătorul încearcă să-i potolească zelul ambiţiei umane, anticipîndu-i întreita lepădare şi oferindu-i chiar şi un semn concret, menit să-i amintească cele proorocite: cîntatul cocoşului (cf. Lc 22,34).

În loc să devină mai smerit, Simon Petru stăruie în ambiţia sa, pentru ca la scurtă vreme după aceea, în Grădina Ghetsimani, doborît de somn, să audă vocea întristată a lui Isus: «Simone, dormi? N-ai avut tărie să veghezi un ceas?» (cf. Mc 14,37). Apoi, pe cînd Isus era interogat în casa arhiereului, Petru s-a apropiat să se încălzească alături de ceilalţi, la focul din curte. Acolo, alături de soldaţi şi slugi, pare că a uitat complet pentru ce se afla acolo. Vocea slujnicei şi a celorlalţi care îl dau de gol, dar şi căldura focului, sunt mai importante decît cele declarate la Cina cea de taină. Teama de oameni şi ruşinea că este ucenic al lui Isus, se dovedesc mai puternice decît iubirea faţă de Învăţătorul său. Petru mai întîi se face că nu înţelege şi apoi, de două ori afirmă răspicat că nu îl cunoaşte pe omul acela (cf. Mt 26,69-74). În acel moment răsună cutremurătorul semn al cîntului cocoşului, pe care Învăţătorul îl prevestise la Cina cea de taină drept adeverirea întreitei lepădări. Dar cine altul decît numai Dumnezeu Cel Atotştiutor, ar fi putut cunoaşte că exact la ceasul trădării, cocoşul va cînta?

Se cuvine să ne oprim aici asupra unui detaliu revelat doar de evanghelistul Luca. Este acea fulgerătoare întîlnire de priviri, o secundă cît o veşnicie. Privirea Învăţătorului osîndit, legat, bătut şi batjocorit, întîlneşte privirea ucenicului înfricoşat, ruşinat, ce tocmai afirmase a doua oară că nu-l cunoaşte, pentru a se putea încălzi la foc cu ceilalţi. Acea privire i-a străpuns inima împietrită de uitare, de teamă şi de ruşine, stîrnind lacrimi de pocăinţă. Ce a descoperit atunci Petru în ochii Celui de care tocmai se lepădase? A întîlnit o privire profund întristată, înlăcrimată, dar plină de milostivire, de înţelegere şi de iertare, care a trezit în adîncul sufletului său căinţa sinceră şi părerea de rău pentru păcatul săvîrşit. Ce a înţeles Petru din acea privire a lui Isus? A înţeles că Domnul, Învăţătorul, deşi abandonat de toţi, batjocorit şi torturat, a rămas fidel în iubirea Lui faţă de Petru.

Simon Petru a rămas în continuare cel dintîi între apostoli, pentru că şi-a recunoscut greşeala şi s-a căit sincer. Dar, mai important, a înţeles că este iubit, că iubirea lui Hristos nu-l va abandona niciodată şi că poate avea întotdeauna încredere în această iubire.

Care a fost deosebirea dintre Iuda şi Petru? O lacrimă! (Card. A. Comastri).

Ne întrebăm ce a dorit Domnul înviat să-l înveţe pe Simon Petru prin acel dialog şi prin întreita întrebare asupra iubirii sale? În primul rînd, Isus a dorit ca fiul lui Ionà să-şi amintească iubirea Celui care l-a ales, l-a chemat la viaţa de credinţă şi i-a conferit misiunea de apostol, fără a ţine cont de slăbiciunile şi de păcatele sale. Apoi, l-a învăţat să se cunoască pe sine mai bine şi mai profund. Pe de o parte, să-şi stăpînească pornirile caracterului său impulsiv, orgolios şi nestatornic, iar pe de altă parte, să-şi cultive laturile virtuoase: generozitatea, devotamentul şi curajul. Simon Petru a înţeles, de-a lungul vieţii sale sub privirea lui Isus, că trebuie să mai adauge şi alte virtuţi: smerenia, cumpătarea, tăria şi caritatea. Dar mai important este că l-a cunoscut cu adevărat pe Învăţătorul său şi a acceptat să se lase iubit şi slujit de Domnul, să primească cu bucurie iubirea Sa, recunoscînd cu smerenie că nu îi va putea răspunde cu aceeaşi iubire. Ataşamentul său sincer, fidel şi devotat faţă de Isus, deşi marcat de slăbiciunile firii umane, va fi reînnoit de fiecare dată cînd se va întoarce la El căit de păcatele sale.

«Paşte oile mele» îi spune Isus, acum, pentru a treia oară. Simon Petru a înţeles că şi el este, mai întîi, un simplu credincios al turmei lui Hristos, care graţie iubirii şi iertării Lui, poate sluji cu iubire, continuînd misiunea primită, pînă la jertfa supremă a crucii.

Care este, deci, ultima lecţie pe care ucenicul o primeşte acum de la Domnul înviat?

Acolo, pe malul Lacului Galileii, sub privirea blîndă şi milostivă, dar fermă, profundă şi atotştiutoare a Domnului înviat din morţi, Simon îşi revede firul întregii vieţi. Harul divin al privirii lui Isus înviat, pătrunde şi luminează ungherele ascunse ale sufletului său. Pe plan spiritual, este momentul mărturisirii generale, trecerea de la pescarul încercat, Simon fiul lui Ionà, generos dar orgolios şi voluntar, la păstorul credincios Petru, cel iertat şi iubit de Hristos, primul dintre apostoli în slujba iertării şi a milostivirii. După aceea, Petru primeşte de la Isus misiunea definitivă de a păstorì turma Sa, de a-i întări în credinţă pe fraţii săi şi de a împlini, astfel, menirea numelui primit încă de la prima întîlnire cu Isus: Petru, piatra de temelie a Bisericii creştine şi Corifeul apostolilor.

Simon Petru, de acum înainte, îşi va întemeia întreaga viaţă de credinţă pe iubirea fidelă a Domnului Isus Hristos faţă de el. Chiar dacă Petru, ca om, va rămîne cu slăbiciunile sale omeneşti, ştie că se poate întoarce oricînd, cu lacrimi de căinţă sinceră, spre cel care îl iubeşte necondiţionat. Isus s-a rugat mai înainte, ca această credinţă a lui Simon Petru să nu piară. Cel care a primit harul iertării pentru căderile sale şi a cunoscut astfel iubirea Domnului, va putea la rîndul său ierta şi întări pe fraţii săi. Lecţia credinţei în fidelitatea iubirii lui Isus, îi va conferi lui Simon pacea sufletească şi bucuria slujirii ca păstor al Turmei lui Hristos.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, în sfînta şi luminata zi a sărbătorii Învierii Domnului, cînd cu bucurie adresăm celor dragi din familie, fraţilor creştini şi cunoscuţilor din Biserică şi societate, tradiţionalul salut creştin «Hristos a înviat!» să medităm şi asupra lecţiei încrederii în iubirea lui Hristos, pe care Simon Petru a primit-o, sub privirea lui Isus înviat.

Să ne reamintim că, prin taina Botezului, am fost chemaţi să-i urmăm lui Hristos. Am primit apoi numeroase haruri (la prima spovadă, la prima cuminecare solemnă şi celelalte sacramente) şi totuşi cîte oscilaţii între bine şi rău, între păcat şi iertare, între iubire şi lepădare. Şi-atunci, cum am putea rămîne perseverenţi în credinţă, văzînd permanenta noastră infidelitate? Simon Petru cu bucurie ne împărtăşeşte astăzi lecţia primită: chiar dacă firea omenească este nestatornică, marcată de slăbiciuni şi lipsuri, există un aspect important al vieţii de credinţă care rămîne constant în relaţia noastră cu Dumnezeu, şi anume: iubirea lui faţă de noi. Pe această fidelitate a iubirii lui Hristos putem, oriunde şi oricînd, să ne întemeiem credinţa şi speranţa. De aceea, rostind acum «Hristos a înviat!», afirmăm încrederea în învierea Lui, dar şi în nemărginita-i iubire faţă de noi, oamenii.

Cu aceeaşi iubire, să răspundem şi noi, prin viaţa noastră de credinţă, chemării Celui care ne-a ales din veşnicie şi pentru veşnicie, după cuvîntul Corifeului Apostolilor: «siliţi-vă să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră şi astfel nu veţi greşi niciodată. Căci aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica Împărăţie a Domnului nostru şi Mîntuitorului Isus Hristos», căruia să-i fie cinstea, mărirea şi închinarea în veci. Amin.

Sărbători luminate, alături de cei dragi, învăluiţi sub privirea blîndă şi iubitoare a Celui înviat dintre cei morţi, care astăzi doreşte să reînvie încrederea în fidelitatea iubirii Sale în sufletele noastre!

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN

Episcop de Cluj-Gherla

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
ziarulfaclia.ro
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.