Petru Poantă: Clujenii

În încercarea de reconstituire a unei imagini a Clujului interbelic, mă refer aproape exclusiv la comunitatea românească, neignorînd însă faptul că oraşul e cosmopolit şi că populaţia maghiară sau, mai exact, cea vorbitoare de limba maghiară rămîne majoritară pînă spre sfîrşitul anilor 30. Instituţiile publice, respectiv administraţia, sînt sub autoritatea statului român, dar noile minorităţi controlează o bună parte din comerţul şi meşteşugurile locale, au în proprietate mai tot fondul imobiliar din oraşul istoric, ca să nu mai vorbim de drepturile fundamentale asigurate prin Constituţie: de la învăţămîntul şi cultura în limba maternă pînă la dreptul de asociere politică pe criterii etnice. Aceste drepturi nu compensează, totuşi, frustrările ungurilor care, astfel, continuă să trăiască aici mai degrabă subversiv şi asumîndu-şi Clujul doar din perspectiva propriei lor istorii. Avînd deja o anume tradiţie, interferenţele culturale sînt inevitabile, dar prea puţin cultivate şi dezvoltate în mod deliberat. Cu toate că au fost modelaţi de aceeaşi sensibilitate central europeană, românii şi ungurii devin acum mai interesaţi de diferenţe, pentru fiecare miturile fondatoare fiind mai importante decît istoria recentă. Dacă nu la nivel administrativ, oraşul e, aşadar, fragmentat. Resentimentari şi nostalgici prin forţa lucrurilor, maghiarii nu se integrează organic în noile realităţi şi nu doar în cele ale Clujului, ci ale ţării în general. Acolo unde au o prezenţă compactă semnificativă acţionează ca un corp autonom şi în răspăr cu interesele celorlalţi. Există încă o aristocraţie care, cu ocultele ei relaţii şi complicităţi, susţine revizionismul şi întreţine sentimentul superiorităţii etnice, reconciliindu-se pe această platformă cu adepţii comunismului anti-naţional. Dar în viaţa cotidiană asemenea tensiuni sînt camuflate, iar locuitorii, indiferent de etnie, încearcă să se adapteze unui standard comun de civilizaţie. În fond, comunitatea românească nu este nici ea omogenă şi, în mare parte, nici nu are rădăcini în Cluj. E alcătuită într-o proporţie considerabilă din transilvăneni, dar şi din persoane venite din vechiul Regat, odată cu care se infiltrează aici discret, la început, şi spiritul balcanic; de altfel, ca peste tot în Ardeal. Oraş al eterogenităţii etnice şi mentalitare, Clujul funcţionează, cu toate acestea, ca o entitate vertebrată. Noii săi locuitori au în genere o descendenţă citadină şi nu-şi pun probleme de adaptare. Ei nu vor „provincializa” ambianţa urbană, ci, dimpotrivă, prin instituţiile create vor impune imaginea europeană a oraşului şi vor actualiza vocaţia de centru cultural şi economic a acestuia. Iniţiativele macro-structurale ale emancipării aparţin românilor. Tot astfel, în euforia afirmării, ei sînt mai prezenţi şi mai vizibili în spaţiul public, dînd o atmosferă preponderent românească unei scenografii urbane dominate de stilul fostului imperiu. Dar generaţia Unirii, care formează nucleul dur al acestei comunităţi, cultivă sentimentul naţional conservîndu-şi reflexele mentalităţii imperiale. Cei cu şcoală vorbesc curent maghiara şi)sau germana şi au fost educaţi în cultul muncii şi al legalităţii. Buni cetăţeni, ei sînt nişte loialişti desăvîrşiţi ai statului român, însă nutrind idealul „ardelenizării” întregii societăţi româneşti. Dar realităţile nu se conformează unor asemenea aspiraţii utopice, aşa încît ardelenii îşi conservă o vreme modelul în propriul teritoriu. Clujul îi adună din toate părţile pe cei mai performanţi dintre ei, oferindu-le nişte oportunităţi ademenitoare. De altminteri, există aici şi înainte de Unire români înstăriţi şi o viaţă culturală destul de consistentă a acestora. Alexandru Vaida-Voievod şi Aurel Isac îşi construiesc case impunătoare în centrul oraşului, dar se înfiinţează şi primele instituţii bancare româneşti, „Economul SA” şi „Vatra”, care constituie semnul unui dinamism economic al etnicilor români. Deşi modeste, nu lipsesc lăcaşurile de cult: Biserica din Deal, ortodoxă, şi Biserica Bob, greco-catolică. Noii veniţi găsesc, aşadar, un cap de pod bine fixat şi, cu entuziasmul pionieratului, nu vor avea dificultăţi de adaptare. Pe de altă parte, unii dintre ei au legături de rudenie şi formează în oraş mici clanuri familiale, cel mai adesea cu prestigiu. Aşa sînt familiile Puşcariu şi Bologa sau neamul Stanca. Foarte unit este „neamul” braşovenilor, constituit într-o asociaţie care, anual, se manifestă într-un ceremonial public condus de Sextil Puşcariu, între aceşti braşoveni fiind şi fraţii Bogdan, Duică şi Nicolae, directorul primului liceu de fete din Ardeal, respectiv din Cluj. Neamul Stanca, venit din zona Sebeşului, are medici de renume, scriitori şi artişti. Pe durata celor două decenii de administraţie românească, unul dintre lianţii legăturilor comunitare îl constituie tocmai relaţiile de rudenie şi cele matrimoniale dintre diferitele familii, de regulă din acelaşi mediu, putînd controla, astfel, în interiorul acestuia, relaţii de influenţă şi putere. Însă, indiferent de locul de origine şi de felul alianţelor dintre grupuri, îi uneşte pe toţi conştiinţa participării la un proiect comun. Nu sînt nişte aventurieri, căci prind repede rădăcini în oraş. Primăria le pune la dispoziţie locuri de case, cu prioritate cadrelor didactice, funcţionarilor, ofiţerilor şi magistraţilor. Se ridică acum cele două cartiere emblematice pentru noua imagine a Clujului, Grigorescu şi Andrei Mureşanu. Expansiunea se conformează unui plan urbanistic riguros, locuirea se face „cu stil”. Casele elegante, de tip vilă, cu grădini şi curte la stradă, conferă Clujului atmosfera de prosperitate burgheză, deşi oarecum idilică prin contrast cu arhitectura vechiului burg. Aristocraţiei în declin, care ocupă încă palatele din centru, i se opune această lume efervescentă care redefineşte geografia şi identitatea oraşului. Cartierele nu au regimul de periferie, ci cresc organic din oraşul istoric, iar majoritatea locuitorilor lor aparţine elitei şi burgheziei.

În istoria sa, Clujul a fost, o bună perioadă, capitală a Principatului Transilvaniei, iar această imagine de centru s-a perpetuat în conştiinţa publică pînă în prezent. În interbelic, el devine capitala simbolică a ardelenilor, dobîndindu-şi şi prestigiul, în special prin instituţiile universitare şi cele culturale. Pînă în 1918, era în relaţie privilegiată cu Budapesta şi dominat de aristocraţia maghiară locală. După Unire, încearcă mai degrabă să-şi dezvolte veleităţile de oraş central şi autonom, decît să se lase transformat într-un satelit al Bucureştiului. Locuitorii ardeleni continuă să trăiască în orizontul mentalităţilor din fostul Imperiu, dar, în primii ani, cel puţin, regăţenii se adaptează cu dificultate la „formalismul” conservator al acestora. Clujenii cei mai numeroşi, cu o continuitate de cîteva generaţii, sînt ungurii şi saşii. Românii nu pot nici asimila, nici ignora aceste etnii care au creat aici o remarcabilă civilizaţie urbană; dar pot, în sfîrşit, să se afirme integral şi în competiţie cu ei. În acest spaţiu al convieţuirii şi interferenţelor etnice, pentru românii ardeleni este importantă, în căutarea identităţii culturale, redefinirea transilvanismului, căci conceptul, în viziunea maghiară, îi excludea. Ei văd integrarea în cultura naţională ca o recuperare şi valorizare, mai întîi, a acestui specific, chiar cu riscul unei desincronizări temporare faţă de realităţile cîmpului cultural, ale celui literar în special, din vechiul regat. Promotori ai civilizaţiei moderne, ei lasă impresia sau chiar sînt, pînă la un punct, nişte antimoderni, la nivelul creaţiei spirituale. Căci transilvanismul presupune îndeosebi recursul la miturile fondatoare şi valorificarea intensă a tradiţiei, cu accent pe autohtonism, respectiv pe ruralitate. Într-o asemenea perspectivă, se înţelege că marca identitară a orăşenilor români o constituie etnia. În cazul nostru: pentru a deveni cu adevărat clujean, noii săi locuitori trebuiau, mai întîi, să românizeze oraşul. Maghiarii, pe de altă parte, au propriul lor Cluj. Pentru ei, existenţa în comun cu ceilalţi este o fatalitate inacceptabilă. Românii n-ar fi decît nişte „barbari” cuceritori. Dacă, prin urmare, nu putem vorbi de un tip singular al clujeanului, oraşul, în schimb, are o identitate pe care i-o dă, pe de o parte, tocmai amestecul tensionat de etnii, iar pe de alta, forţa sa de emergenţă indiferent de contextul istoric. Cu o proiecţie simbolică prin însuşi destinul său istoric, Clujul e ocrotit de pericolul provincializării, respectiv al marginalizării. În interbelic, reprezentarea sa simbolică se concentrează în imaginea Universităţii. Mitizată în imaginarul colectiv, înfiinţarea instituţiei este percepută în epocă drept actul fondator al noului oraş. Universitatea instaurează astfel sentimentul centrului, al unui axis mundi. Prin prestigiul acesta cvasi-mitic, ea impune autoritatea elitei în viaţa comunităţii. Reţelele de putere şi influenţă se constituie în mediul universitar, după cum de aici pornesc mai toate iniţiativele de modernizare socială şi culturală. Cîţiva miniştri şi secretari de stat clujeni din guvernele României sînt universitari; unul dintre cei mai eficienţi primari ai Clujului, Nicolae Drăganu, e, de asemenea, universitar. Apoi, Universitatea rămîne mijlocul cel mai eficient de comunicare şi de întreţinere a relaţiilor cu lumea occidentală. Predau aici profesori străini, se creează burse pentru studenţi români la universităţi europene, schimburile interuniversitare de publicaţii devin o regulă, ca şi participarea corpului didactic la diverse congrese şi reuniuni internaţionale de specialitate. Odată cu creaţia sa majoră, Clujul e vizibil pe harta selectă a acestor instituţii europene. Pe scurt, Universitatea satisface cele mai diverse aspiraţii şi compensează frustrările cele mai profunde ale ardelenilor, iar prezenţa sa e atît de copleşitoare, încît oraşul se identifică cu ea. Sigur că Universitatea maghiară dimpreună cu Clujul fuseseră una dintre perlele coroanei ungare şi, respectiv, ale imperiului. La venirea românilor, oraşul avea deja nu doar o infrastructură, ci şi o atmosferă universitară. Însă ceea ce instaurează noul mit este Limba. Realizarea învăţămîntului oficial în limba română echivalează cu un soi de transmutaţie, cu o schimbare radicală de destin, cu o altă întemeiere. Sextil Puşcariu are intuiţia exactă a acestui moment inaugural şi înfiinţează Muzeul limbii române cu menirea tezaurizării limbii prin elaborarea marelui Dicţionar şi a Atlasului lingvistic. Iată suprema izbîndă: dintr-un oraş în care româna abia fusese tolerată, şi numai în mediul privat şi confesional, Clujul devine centru instituţional de studiere a ei.

(din volumul în pregătire Clujul interbelic)