Pentru a se instala pacea între oameni este nevoie de dialog întemeiat de dragoste creștină

Trăim într-o lume a confuziilor. Oamenii, mulți dintre ei, nu numai că n-au conștiința identității lor religioase și confesionale dar, în același timp, nici n-au limpede în minte doctrina Bisericii căreia îi aparțin. Or, într-o lume multiculturală și pluriconfesională, așa cum este Europa, pentru a discuta cu celălalt trebuie să știi foarte bine cine ești tu însuți. Iar dialogul este necesar pentru că toți suntem fiii aceluiași Dumnezeu și, chiar dacă nu-l dorim, el se impune, deoarece și fără să vrem intrăm în contact cu ceilalți.

Biserica Creștină a primit de la Întemeietorul ei sarcina de a fi misionară, de a dialoga. „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), le spune Mântuitorul ucenicilor Săi, iar Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).

Creștinismul, religia căreia îi aparținem, este religia iubirii. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, ne spune Întemeietorul Creștinismului (Ioan 3, 16).

Cartea de căpătâi a creștinilor, Sfânta Scriptură, ne spune că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). Dumnezeul creștinilor este întreit în Persoane, iar Sfânta Treime este „structura supremei iubiri”. „Fără existența unei iubiri desăvârșite și veșnice nu se poate explica iubirea din lume și nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume presupune ca origine și scop iubirea eternă și desăvârșită între mai multe Persoane divine”. Și chiar iubirea noastră se explică prin faptul că suntem creați după chipul Sfintei Treimi”.

Creștinismul propune o concepție despre lume și viață optimistă, altruistă și morală. „El dezleagă enigmele și răspunde la marile întrebări și aspirații eterne ale sufletului omenesc. De unde venim, ce rost avem și încotro mergem; care este începutul vieții, ce rost are ea pe pământ și care este scopul ei suprem?”.

Chiar dacă prin căderea omului în păcat lucrurile au apucat-o pe o traiectorie tragică, prin Hristos lumea e salvată de la pieire și de la moarte. „Printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea”, ne spune Sfântul Pavel (Romani 5, 12), iar „prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață” (Romani 5, 18). Prin cădere „s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele, citim la Sfântul Maxim Mărturisitorul, și noi cei ce suntem de aceeași fire ne mâncăm unii pe alții ca reptilele și fiarele”. Hristos, întemeietorul Religiei iubirii, le spunea Ucenicilor și ne spune și nouă: „Aceasta este porunca Mea: „Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu!” (Ioan 15, 12).

De egoismul nostru, de tendința de a aduna și a consuma totul ne tămăduim, după spusa Sfântului Maxim Mărturisitorul, prin dragoste: „Izbăvirea de toate aceste rele și calea scurtă spre mântuire este dragostea adevărată, cea din cunoștință, a lui Dumnezeu, și izgonirea din suflet a dragostei față de trup și lumea aceasta. Prin aceasta, lepădând pofta de plăcere și frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înșine, înălțați fiind la cunoștința Ziditorului. În felul acesta primim în locul iubirii celei rele de noi înșine, pe cea bună și spirituală, despărțită cu totul de grija de trup; nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înșine; căutând pururi să ne susținem sufletul prin Dumnezeu”.

Creștinul lumii post-moderne, mai puțin catehizat, trebuie să înțeleagă că „cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4, 16). Din nefericire, el ÎI cunoaște prea puțin pe Dumnezeu și, implicit, nu cunoaște iubirea jertfelnică. Omul societății de consum este preocupat de lucrurile ce-i pot provoca plăceri. Este adevărat că lucrurile nu sunt rele în sine. „Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecului; nici facerea de prunci, ci desfrânarea; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuințare, care vine din negrija minții de a cultiva cele firești”.

La acest înțeles al lucrurilor trebuie să ajungă creștinul european. Pentru a ajunge la acest înțeles e nevoie de catehizarea lui, să nu spunem de „reîncreștinarea” lui, pentru ca ulterior să poată avea conștiința apartenenței sale la Biserică și să poată urca spre unirea cu Dumnezeul iubirii jertfelnice.

Dacă e vorba de dialogul între cele trei mari confesiuni creștine, fiecare dintre ele trebuie să aibă conștiința identității sale pentru a putea dialoga cu celelalte. Noi, ortodocșii, știm că Ortodoxia ne oferă o viață nouă cu” Hristos și în” Hristos, condusă de Duhul Sfânt.

Ortodoxia ne învață că prin Hristos ni s-a dat harul dumnezeiesc, adică energia spirituală cu care – punându-ne în permanent acord – putem să ne transformăm viața, ridicând-o pe culmile desăvârșirii. Modelul acestei desăvârșiri, după care au suspinat în singurătatea lor geniile omenirii din afară de creștinism, noi îl avem în persoana Mântuitorului”.

Părintele Rafail Noica, după o perioadă de zbuciumată căutare, ajungând la certitudini nezdruncinate, va spune că „Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului”. Va mai adăuga faptul că „omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Părintele Stăniloae, referindu-se la Biserică, va spune că aceasta „e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârșită iubire față de lume, întreținând în aceasta o continuă mișcare de autotranscendere prin iubire. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate”. Înțelegem de aici, încă o dată, de ce Ortodoxia este firea omului.

Sigur că și celelalte confesiuni creștine își au identitatea lor, teologia lor. Hristos este nădejdea lor, așa cum este și nădejdea noastră. Faptul că în Constituția Uniunii Europene n-au fost prinse rădăcinile creștine ale Europei ne îndurerează.

Pentru noi, creștinii, „Hristos este totul. Viața fără Hristos nu este viață. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele și gândurile tale, tu trăiești fără Hristos”. Chiar și cei ce nu-L cunosc pe Hristos au nevoie de El. Spunea Giovanni Papini, adresându-se lui Hristos: „Toți au nevoie de Tine, chiar cei ce nu știu: cei ce nu știu mai amarnic ca cei ce știu. Flămândul își închipuie că umblă după pâine, dar îi este foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine… Toți te cheamă fără a ști că te strigă, dar strigătul lor e nespus mai sfâșietor decât al nostru”.

Într-o Europă secularizată care promovează o cultură laică „eliberată” din chingile unei gândiri creștine este nevoie ca Bisericile să-și strângă rândurile. Cultura lipsită de spiritul creștin este și ea o cultură, dar, după afirmația Părintelui Noica, este o cultură „smintită”. „Cultură este orișice cultivăm. Și cultivarea pământului este o cultură. și cultivarea păcatului este o cultură smintită, dar cultură. Dumnezeu ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieții”.

și poate că înaintea (sau și în timpul) întâlnirilor, la dialog e nevoie de multă rugăciune. „Am cunoscut mulți convertiți, spune Părintele Noica, și chiar dacă nu au devenit ortodocși, au recunoscut în experiența relatată de ei acel moment pe care l-am trăit și eu, când Dumnezeu m-a convins că El există și că Biserica Ortodoxă este cea adevărată. Acest moment l-am recunoscut în istorisirea acelora… Esențial, convertirea la Dumnezeu am recunoscut-o la toți aceștia, chiar dacă a luat forme diferite. Dumnezeu intră în dialog personal cu fiecare om”.

Întâlnirile între niște oameni cu adevărat ,,convertiți la Dumnezeu” pot fi eficiente. Atunci când în suflete e o credință tare în Dumnezeu și o nădejde nețărmurită în Hristos care ne unește, dialogul poate fi eficient.

Biserica Ortodoxă nu caută să impună nimănui autoritatea, ea nu cere nimănui puterea, ea cere tuturor unire în credință, de unii schimbată, de alții uitată. Ea nu cere nimănui nimic, nici măcar să sufere cu ea și pentru ea; ea oferă tuturor credința sa încercată în foc, credința de altă dată a tuturor, ea nu dorește să poruncească nimănui și să umilească nici un creștin; ea dorește să-i poată auzi pe toți zicând ca vechii creștini: să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh.

Dacă noi creștinii ne iubim unii pe alții și-L mărturisim împreună pe Hristos, dialogul nostru, chiar cu celelalte religii, în speță cu islamul, tot mai prezent în Europa, poate fi eficient.

Și atunci, dialogul între două țări creștine ortodoxe, care din păcate au ajuns la război, n-ar trebui în mod normal să fie eficient?

Arhiepiscop și Mitropolit ANDREI

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut