Patriotismul Poetului Naţional MIHAI EMINESCU

„Eminescu rămîne dimensiunea fundamentală a culturii române, dimensiunea în raport cu care ne definim, în fiecare nouă vîrstă a spiritualităţii noastre…”

(Ioana Em. Petrescu)

Literatura română, ancorată încă de la începuturile ei în toate marile probleme care au frămîntat istoria neamului, a demonstrat permanent vocaţia ei patriotică.

Opera literară a lui Mihai Eminescu (1850-1889) – exponentul şi interpretul simţirii întregului popor român – este profund patriotică. În ea s-au sublimat la cea mai înaltă temperatură şi cu cea mai intensă strălucire trăsăturile noastre specific naţionale, conştiinţa superioară însufleţită de cel mai ardent patriotism, de-o neţărmurită „iubire de moşie”, de glia strămoşească, de „tot ce mişcă-n ţara asta”.

Temelia operei Luceafărului poeziei româneşti a fost dragostea faţă de „dulcea Românie”, cîntată în versurile din tinereţe cu entuziasm şi înfocare: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor./Braţele nervoase, arma de tărie,/La trecutu-ţi mare, mare viitor!//(…) Fiii tăi trăiască numai în frăţie/Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/Viaţă în vecie, glorii, bucurie,/Arme cu tărie, suflet românesc,/Vis de vitejie, fală şi mîndrie/Dulce Românie, asta ţi-o doresc” („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, 1867).

Mihai Eminescu vibrează cu toată fiinţa lui în faţa istoriei noastre, a poporului, a tot ceea ce ţine de dacism. Cinstind efortul înaintaşilor, „poetul nepereche” dă un nou impuls interesului pentru istoria naţională. Scriitorul simte acut fenomenul integral al istoriei, motivul trecutului din scrisul său devine timp şi spaţiu naţional, cu atributele unei înalte conştiinţe istorice, ca în: „Horia” (1876), „Epigonii” (1870), „Ştefan cel Mare” (Schiţe de imn, 1872), „Strigoii” (1876), „Scrisoarea III” (1881), „Doina” (1883) etc. Reînviind trecutul istoric, poetul recheamă printre contemporani chipurile de eroi naţionali: Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504), eroul de la Vaslui (Podu Înalt, 1475) – numit de Papa Sixtus VI „Atlet al lui Hristos” – este evocat în finalul „Doinei” ca un spirit justiţiar: „Ştefane, Măria Ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las’ arhimandritului/Toată grija schitului;/Lasă grija sfinţilor/În seama părinţilor,/Clopotele să le tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă/Doar s-a-ndura Dumnezeu/Ca să-ţi mîntui neamul tău!/Tu te-nalţă din mormînt/Să te-aud din corn sunînd/Şi Moldova adunînd;/De-i suna din corn o dată/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori,/Îţi vin codrii-n ajutor;/De-i suna a treia oară/Toţi duşmanii or să piară/Din hotară în hotară -/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spînzurătorile” („Doina”); Mircea cel Bătrîn, „domnul Ţării Româneşti” (1386-1418) din „Scrisoarea III”, exprimă cu demnitate sentimentul iubirii de neam şi ţară. Identificîndu-se cu ţara, Mircea este gata s-o apere chiar cu preţul jertfei de sine: „Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul/Mi-e prieten numai mie,/Iară ţie duşman este,/Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid”.

Eminescu a manifestat un profund interes şi ataşament pentru istoria zbuciumată şi lupta dîrză a românilor din Transilvania. În poezia „Horia” evocă emoţionant sacrificiul şi măreţia acestui martir al dreptăţii sociale şi libertăţii naţionale: „Să privească – Ardealul lunei i-e ruşine/Că-a robit copiii-i pe sub mîni străine//Ci-ntr-un nor de aburi,/Într-un val de ceaţă,/Îşi ascunde trista, galbena ei faţă.//Horia p-un munte falnic sta călare;/O coroană sură munţilor se pare,/Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nor/Îşi vuiau prin tunet gîndurile lor…”

Patrotismul sincer şi puternic al „omului deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica, 1909-1987), prin solidarismul ce-l preconizează, prin strîngerea într-o amplă familie a tuturor celor ce simt şi înţeleg lumea printr-o prismă specifică opticii lor milenare, patriotismul construit pe glorificarea spiritului de sacrificiu şi de avînt scos din viaţa istorică a neamului şi pe evocarea în sufletul fiecăruia a demnităţii şi a obligaţiilor supreme, este un mare ferment de spiritualitate.

Prof. Theodor R. POPA